În perioada cea mai critică din întrega istorie mult-zbuciumată a poporului rus, Sfântul Alexandru a strălucit cu curajul şi cu virtuţile unui cneaz creştin: energic, plin de bărbăţie, apărător al credinţei şi al dreptăţii, a primit de la Dumnezeu misiunea de a-şi închina viaţa slujirii poporului său, care era atacat din toate părţile. Din cea mai fragedă vârstă a fost iniţiat în cunoaşterea armelor şi a artei de conducător de către tatăl său Iaroslav, principe al cetăţii Pereiaslavl; a învăţat însă să le folosească pe ambele cu înţelepciune şi măsură, supunându-le slujirii bunei-cinstiri şi dreptăţii, graţie sârguincioasei frecventări a bisericii şi cercetării Sfintei Scripturi. Alexandru era atât de frumos, atât de viteaz, iar comportamentul său era atât de potrivit duhului evanghelic, încât pricinuia chiar şi uimirea duşmanilor săi.
În anul 1228, fiind de doar 10 ani, a devenit împreună cu fratele său mai mare cneaz al faimoasei şi marii cetăţi Novgorod. De foarte devreme a cunoscut greutăţile conducerii, pentru că locuitorii cetăţii erau divizaţi de litigiile fratricide, care-i făceau adversari pe de-o parte pe bogaţii stăpânitori, iar pe de altă parte pe săracii zdrobiţi de birurile şi tirania celor nobili. În 1231, această stare a fost acutizată de o groaznică foamete şi o iarnă neobişnuit de grea care au pricinuit multe victime. Noul cneaz şi-a arătat atunci virtuţile sale creştine, deschizându-şi toate depozitele sale cu provizii şi ajutându-i personal pe bogaţi, ca şi pe săraci. A câştigat în felul acesta dragostea supuşilor săi şi a putut treptat să-şi impună autoritatea localnicilor, care până atunci refuzau să-i recunoască titlul princiar. Ocrotitor al clerului, monahilor şi săracilor, şi-a depus toate puterile ca să-şi salveze cetatea ameninţată.
Din 1223 tătarii (mongoli), provenind din stepele Asiei Centrale, năvăliseră pustiind uriaşe regiuni, iar între 1237 şi 1239 s-au revărsat în Rusia prădând şi masacrând orice şi pe oricine găseau în calea lor. Ocupaseră Vladimirul şi ajunseseră la aproximativ 100 km de Novgorod, când şi-au schimbat drumul şi îndreptându-se spre Kiev, l-au prefăcut în cenuşă. S-au aşezat apoi în partea sud-estică a Rusiei, într-o regiune de o mare importanţă strategică, care controla accesul la Marea Neagră, Caucaz şi Asia Centrală şi care a devenit cunoscută ca Hoarda de Aur (capitala ei era Sarai, pe râul Volga, iar capitala marelui hanat era Karakorum în Asia Centrală). Vreme de două veacuri tătarii au impus cnezatelor ruseşti biruri de supunere foarte grele, sub continua ameninţare a unei cotropiri ucigătoare, în caz de răscoală.
Rămânând singur cneaz de Novgorod, după moartea fratelui său în 1236, Alexandru a trebuit să înfrunte un pericol imediat care provenea din Occident. Regatele Suediei şi Lituaniei împreună cu Cavalerii Teutoni (ordin monahal militar de confesiune romano-catolică, care ocupase ţărmurile Mării Baltice dintre Polonia şi Finlanda şi care avea ca misiune trecerea popoarelor slave şi baltice la romano-catolicism). Îşi uniseră eforturile lor ca să cucerească cnezatele ruseşti care erau slăbite de invazia mongolă şi de litigiile lor interne. Pe 16 iulie 1240 a fost nevoit să-şi adune o armată puţin numeroasă, ca să respingă un atac violent şi în masă al suedezilor. În ajunul luptei, seara, i s-au arătat Sfinţii Boris şi Gleb într-o barcă misterioasă, ce cobora pe râul Neva, îndemnându-i pe vâslitorii cereşti să mâne mai repede ca să-l ajute „pe ruda lor Alexandru”. Încurajaţi de această vedenie şi cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, tânărul cneaz şi bărbaţii lui au repurtat o zdrobitoare înfrângere duşmanilor lor. În ciuda acestei biruinţe, poporul din Novgorod care era divizat din nou de certuri l-a izgonit pe eroul lui după puţin timp. Însă în anul următor, Cavalerii Teutoni care ocupaseră Pskovul ameninţau Novgorodul. L-au chemat deci pe Alexandru, care fără a ţine minte răul a alergat în ajutorul poporului său şi a câştigat o nouă victorie lângă lacul Peipus (1242). Novgorodul l-a primit atunci ca pe un erou şi în următorii patru ani a respins continuele atacuri ale lituanienilor.
Când tatăl său a adormit, în anul 1246, Alexandru împreună cu alţi principi ruşi au fost chemaţi la Hoarda de Aur de către hanul tătar. După obiceiurile mongole, declaraţia de supunere faţă de conducătorul mongol cuprindea şi participarea la ceremoniile idolatre sub pedeapsa cu moartea (Sfântul Mihail de Cernigov a mărturisit prin mucenicie, chiar pentru că a refuzat să se supună ceremoniei idolatre pe 20 septembrie 1246.) Alexandru ştia asta, dar pentru nimic în lume nu voia să-şi trădeze credinţa, pregătindu-se să moară în felul acesta. Când s-a aflat înaintea hanului, s-a plecat cu respect în faţa gazdei, dar a refuzat să participe la ceremonia păgână zicând: „Majestate, te respect, pentru că Dumnezeu ţi-a dăruit stăpânirea, însă nu pot să mă închin idolilor, pentru că sunt creştin şi-L ador pe Unicul şi Treimicul Dumnezeu, pe Creatorul cerului şi al pământului”. Hanul, impresionat de curajul său şi informat de isprăvile sfântului, a poruncit să nu i se facă niciun rău şi i-a oferit ospitalitate cu toate onorurile. De atunci, Alexandru şi fratele său Andrei au fost trimişi la Marele Hanat, la Karakorum, la marginile Mongoliei. S-a întors în Novgorod în 1251 epuizat şi bolnav de pe urma unei astfel de călătorii, dar întărindu-şi poziţia ca cneaz de Novgorod şi Kiev şi câştigând încrederea cuceritorilor.
În 1251, Andrei, cneaz de Vladimir, aliindu-se cu suedezii, s-a răsculat împotriva tătarilor, expunând astfel Rusia la represalii groaznice. Alexandru s-a dus din nou la Hoarda de Aur şi a izbutit să abată invazia. A răscumpărat mulţi robi din resursele statului şi dobândind autoritate peste toată Rusia a încercat să adune poporul împrăştiat al Kievului. În anii următori s-a dus pentru a treia şi a patra oară la han, ca să mijlocească pentru poporul său, care se răzvrătise pentru birurile greoaie şi pentru recordul fiscal al birurilor pe care le puseseră tătarii.
În acelaşi timp, sfântul cneaz a trebuit să se împotrivească ameninţărilor continue din Occident. Papa Inocenţiu al VI-lea trimise misionari în cnezatele ruseşti ca să întoarcă poporul ortodox la romano-catolicism, însă Alexandru a reacţionat puternic, respingând dogmele străine de Tradiţia Apostolică, care fusese transmisă poporului rus prin Bizanţ. Puterile romano-catolice au ridicat atunci o adevărată cruciadă împotriva lui: în anul 1256 suedezii, danezii, finlandezii şi Cavalerii Teutoni au atacat Novgorodul, dar Alexandru a respins coaliţia şi a ocupat pe deasupra şi Finlanda.
În 1260, birurile pe care le pretindeau mongolii au crescut din nou, iar mercenarii care erau însărcinaţi cu colectarea lor îi luau sclavi pe cei care nu făceau faţă. Mulţi ruşi de-altfel au fost înrolaţi în armată cu forţa, ca să ia parte la expediţia pe care o făcea hanul în Persia. Alexandru a pornit din nou către Hoarda de Aur, a reuşit uşurarea birurilor şi a izbutit să evite înrolarea obligatorie. Epuizat însă de călătorie şi de boală, şi-a încredinţat viteazul său suflet lui Dumnezeu pe drumul întoarcerii, pe 14 noiembrie 1263, după ce mai întâi a îmbrăcat schima monahală cu numele de Alexie.
La mormântul lui au avut loc multe minuni şi arătări ale sale, în mod deosebit în ajunul marilor biruinţe ale ruşilor împotriva mongolilor, în 1380, 1552 şi 1572. În anul 1380, în ajunul luptei de la Kulikovo, s-au descoperit moaştele Sfântului Alexandru nestricate şi a fost proclamat oficial ca sfânt. A fost recunoscut drept ocrotitor al poporului rus de către Ţarul Petru cu prilejul aducerii cinstitelor lui moaşte în Sankt Petersburg, în anul 1721.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”)