„Dosarele nu ştiu tot!” spune un titlu imperativ de carte proaspăt apărută cu binecuvântarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, la Editura Andreiana. E o carte despre marele ierarh şi om de cultură Antonie Plămădeală. Autorii ei, Mihai Plămădeală, fratele mitropolitului, şi istoricul Adrian Nicolae Petcu se opresc cu evocarea şi cercetările arhivistice asupra unei din cele mai negre perioade din biografia înaltului prelat originar din Stolnicenii Basarabiei – anii 1948-1956. „Este viaţa unui om pe parcursul a opt ani de fugă continuă de autorităţile comuniste”, rezumă lapidar Adrian Nicolae Petcu, ani tulburi şi tragici şi pentru România, şi pentru sute de mii şi milioane de români prinşi în malaxorul maşinii de represiune comunistă.
La 14 ianuarie 1949 s-a emis ordinul de trimitere în judecată a 30 de tineri din aşa-numitul grup „Sultana Petre şi alţii”, studenţi ai Facultăţii de Teologie şi Medicină Veterinară sub acuzaţia de „organizare şi participare la organizaţiuni de tip fascist, politice şi paramilitare”. Mihai Plămădeală remarcă o „ciudăţenie” a acuzării: „Anchetatorii au insistat pe „fascism şi acţiuni paramilitare”. În fond, era, din punctul lor de vedere, cea mai la îndemână încadrare la vremea aceea, etichetări de genul: antisovietic, contrarevoluţionar, provocator etc., nu se inventaseră încă. În Sentinţa nr. 210 din 14 februarie 1949, considerându-se că eticheta de „organizaţie de tip fascist, politic şi paramilitar” nu este suficientă, i-au făcut pe toţi legionari, chiar şi pe cei care, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941, aveau 10-12 ani”. Sub această acuzaţie a nimerit şi Antonie Plămădeală, deşi în ianuarie 1941 el se afla în Basarabia ocupată de ruşi, fapt care va fi folosit ca un alibi şi de către „inculpat” în timpul anchetelor de după arestarea sa de mai târziu, şi de apărare la rejudecarea procesului în 1956.
Între condamnarea în contumacie din 1949 la 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi eliberarea de la 3 aprilie 1956 se conturează o biografie plină de greutăţi şi suferinţe, dar şi de momente faste trimise parcă direct de o pronie cerească să-l ocrotească, să-l întărească şi să-l pregătească pentru un alt viitor decât cel pe care îl hărăzise din start o putere străină, demonică şi atee. E vremea când destinul frământă în toate chipurile lutul sacru din care se va înălţa figura viitorului mitropolit şi cărturar, punându-l la încercare, modelându-l, călindu-l, scoţându-i în evidenţă, ascuţindu-i şi adâncindu-i sentimentele şi calităţile native deosebite. Chiar de la început, spre deosebire de celalţi figuranţi ai dosarului, el are norocul să fie judecat în contumacie. „Scăpând de arestare în 1948 şi 1949, nota însuşi mitropolitul, am scăpat dePiteşti. Altfel treceam prin experienţa Piteşti. Când am fost arestat eu în 1954, era tocmai anul în care experienţa Piteşti s-a încheiat. Asta a fost marea mea şansă”. Asta a fost, am adăuga, şi marea şansă a Bisericii şi Culturii româneşti.
Ne întrebăm ce a fost totuşi dincolo de întâmplările, peripeţiile, a accidentelor faste şi nefaste din aceşti ani grei şi decisivi pentru formarea personalităţii lui Antonie Plămădeală? Oare numai un joc al hazardului? Aşa cum s-au aşezat ele toate în evocările fratelui Mihai Plămădeală şi cercetările de arhivă ale lui Adrian Nicolae Petcu, înclină parcă să ne sugereze altceva. Există în această biografie de hăituit, de fugar, de întemniţat, dar şi de o excepţională ardenţă spirituală o logică interioară inexorabilă, o coerenţă de text supraindividual cu toate elementele constitutive arhetipale. Mai întâi, maşinăria totalitară lasă să i se vadă o fisură, care nu e alta decât omul. Nu întâmplător cartea începe cu un „omagiu miliţianului „om”. Un miliţian, sectoristul Alexandru Prescorniţoiu (un nume predestinat?), vine cu mandatul de arestare acasă la familia Plămădeală. Urmează un dialog cu tatăl viitorului mitropolit, reprodus de fratele Mihai:
– Domnule Plămădeală, am venit la dumneata astăzi în misiune oficială, mai exact, am venit să-l arestez pe fiul dumitale Leonida, care a fost condamnat la şapte ani temniţă grea. Am aici mandatul de arestare. Vreţi să-l vedeţi?
– Nu, nu este nevoie; n-ai fi venit dumneata numai ca să ne sperii!
– Uite ce este, a continuat miliţianul, eu am mai multe treburi din astea urâte şi nu le pot rezolva pe toate în aceeaşi zi, înţelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpul acesta, dumneata cu familia faceţi tot ce veţi crede de cuviinţă. Eu nu am fost astăzi la dumneata, voi veni exact peste o săptămână!
Tata a sesizat imediat că „OMUL” miliţian i-a dat răgaz pentru a-l putea anunţa pe fratele nostru Leonida; dar cum?”
După fisura sistemului şi salvarea sa de piteştizare (care ar fi fost egală cu pierderea sa irecuperabilă pentru înalta misiune pentru care fusese pedestinat) vine jertfa. Nici o lucrare de întemeiere a ceva durabil nu se face fără un sacrificiu. În naraţiunea biografiei lui Antonie Plămădeală jertfa este Gheorghe, „martirul familiei”, fratele licean care, în toiul unei ierni cumplite, pleacă la mănăstirea Prislop ca să-l anunţe pe Leonida de primejdia ce-l paşte. Pe drum răceşte, contractează o pneumonie dublă, care în scurt timp trece în T.B.C. şi peste un an moare. Aici din nou, parcă, pronia cerească are grijă să-l ia sub pază pe viitorul mitropolit. Pentru a-l cruţa de inutila povară a unui sentiment de vină, familia, solidară în ocrotirea mlădiţei alese de Dumnezeu din trunchiul ei, inventează o legendă, aşa că el nu va afla niciodată cauza adevărată a morţii fratelui său.
Întregul periplu al tânărului student, apoi călugăr, de cum a încăput în vizorul securităţii comuniste, are ceva din tensiunea confruntării dintre o forţă demonică oarbă şi o putere omenească care învaţă să fie mare, o putere în devenirea de sine, în pregătirea eroică a temeliilor interioare pentru o misiune deosebită. Nu e vorba, fireşte, de un eroism gesticular, manifest. După propria mărturisire, în cei şase ani de fugă n-a dormit nici o noapte fără frică. „Prima noapte pe care am dormit-o liniştit a fost după ce m-au arestat, pentru că ştiam că nu mi se mai poate întâmpla nimic”. Ştiindu-se urmărit, tânărul Plămădeală se înverşunează şi susţine, totuşi, teza de licenţă şi absolvă Teologia la Cluj. Apoi, fugar fiind, drumurile i se intersectează cu mari personalităţi şi duhovnici ai Bisericii române: Arsenie Boca, AgatonSandu Tudor, Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie. Fiecare din ei îşi are contribuţia la devenirea rostului său bisericesc. La mănăstirea Prislop este luat sub oblăduirea sa de către Arsenie Boca, la sugestia căruia, spun unele documente din arhivele securităţii, Leonida Plămădeală se călugăreşte. Pentru complicitate cu un condamnat fugar, par să confirme alte documente, Arsenie Boca a fost trimis puţin mai târziu la Canal. Naş la tunderea sa în călugărie i-a fost Agaton Sandu Tudor. Acesta, stareţ la Mănăstirea Crasna din Gorj, împreună cu alte nume sonore ale Bisericii şi culturii române, au dorit – susţinea în limbajul de lemn al epocii o sursă a securităţii – „să înjghebeze o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepţiei materialiste” sau, în limbajul normal al istoricului: „Prezenţa acestora la Crasna era în scopul înfiinţării unei mănăstiri de monahi-intelectuali, respectiv a unei pepiniere de călugări cu profundă cultură teologică şi experienţă duhovnicească”. Crasna a fost următorul popas al ierodiaconului Antonie Plămădeală. După o scurtă şedere, cu o recomandare scrisă de Arsenie Papacioc, pleacă la Mănăstirea Slatina, unde stareţ era Cleopa Ilie. „La vremea aceea, mănăstirea Slatina reprezenta un reper pentru viaţa monahală a Bisericii Ortodoxe Române”, scrie Adrian Nicolae Petcu, aducând în sensul acestei afirmaţii argumentele de rigoare. Printre multele ascultări pe care le-a avut aici „cea mai importantă… a fost de profesor la şcoala monahală de la Slatina”.
Momente noi, interesante tocmai sub aspectul implicării active a viitorului mitropolit în diverse acţiuni mănăstireşti de ordin organizatoric sau spiritual, dar şi sub aspectul supliciilor l-a care a fost supus şi a perspicacităţii, a dârzeniei morale şi a perseverenţei intelectuale de care a dat dovadă în timpul recluziuni, sunt scoase în evidenţă printr-o atentă triere şi confruntare a documentelor din arhivele BOR, din paginile dosarului de anchetă în mai multe volume, dosarul de urmărire întocmit de către securitate după ieşirea sa din închisoare, dosare de urmărire penală a altor grupuri de deţinuţi politici, în care figurează şi numele lui Antonie Plămădeală. Puse faţă în faţă cu memoriile sale, cu mărturisirile din diferite interviuri de după 1990, aceste dosare care „nu ştiu tot” şi care, dat fiind specificul lor, adesea, chiar prin ceea ce spun ascund multe sau dau de înţeles altceva decât ceea ce spun, sunt citite atent de cei doi autori, Mihai Plămădeală şi Adrian Nicolae Petcu, într-o lectură dublă, una memoralistică şi alta de pură investigaţie istorică, cu un efect insolit de complementaritate. La relatăile martorului din sânul familiei care a trecut c-un ochi atent şi prin dosarele securităţii se adaugă cercetarea atentă, minuţioasă a diferitelor fonduri arhivistice şi lectura cu o maximă prudenţă şi probitate a documentelor, pentru o cât mai dreaptă cumpănire a adevărului. Fără nici un semn de hagiografie encomiastică, rezultatul, am remarcat deja, e biografia unui om care învaţă să fie mare. În dosarele făcute ca să-l înfunde se regăsesc pagini de un dramatism cutremurător, ca, de exemplu, fila din dosarul penal nr. 905 de la CNSAS citată şi comentată de Mihai Plămădeală. Sunt „câteva notiţe olografe prin care „cineva” cerea aprobare ca deţinutul Plămădeală Leonida „să poată dormi până la ora 18” ori să i se permită să stea în pat, iar ultima: „Rugăm a se aproba ca deţinutul Plămădeală Leonida să poată sta culcat 3 (trei) ore azi, 20.XII.1954”. Dar ce se întâmpla în restul timpului? Deţinuţii trebuiau să „facă paşi”, adică să se mişte prin celulă, să meargă, nu cumva să se aşeze pe marginea patului!” Sunt pagini ale procurorilor bolşevici mai întâi, ale anchetatorilor zeloşi şi, după eliberarea din închisoare, ale unor pretinşi prieteni care ar vrea să-l îngroape mai adânc în focul acelei gheene comuniste. Sunt şi documente curioase, şocante prin meschinăria pe care o deconspiră la vajnicii slujitori ai securităţii: „După încarcerarea în penitenciarul din Galaţi, la 27 mai 1955, Antonie Plămădeală întocmea o declaraţie în care reclama furtul peniţei de aur de 14 k de la stiloul său care îi fusese reţinut de Securitate la arestare, prin procesul verbal de predare-primire. Antonie Plămădeală susţinea că atunci când era transferat de la MAI Galaţi la penitenciarul din aceeaşi localitate, subofiţerul care-l însoţea i-ar fi sustras peniţa în cauză şi i-ar fi distrus procesul verbal care atesta existenţa acesteia”. Sunt şi file care, la o lectură adecvată împrejurărilor, îl apără, într-un mod specific, prin tăinuirea adevărului ori prin mărtuisirea la anchetă a unor date nesemnificative ca, de exemplu, depoziţiile lui Valeriu Anania care „a reuşit să-i păcălească pe anchetatori, spunându-le multe, dar nimic compromiţător pentru cel la care făcea referire”.
Dar dincolo de dosare sunt oamenii, mulţi oameni de bună credinţă, care s-au jertfit, precum a fost fratele Gheorghe, dar şi fratele care depune azi mărturie, Mihai, cel care, fiind încă elev, a dat dovadă de o excepţională ingeniozitate şi de o tenacitate exemplară în eforturile sale de a-şi revedea fratele fugar, apoi de a-l ajuta atunci când acesta a fost prins şi încarcerat la Jilava. O întreagă aventură reprezintă drumul făcut la mănăstirea Slatina pentru arderea unor hârtii care ar fi putut să-l compromită pe fratele Antonie dacă ar fi nimerit pe mâna organelor de anchetă. Nu mai puţin palpitante sunt paginile ce evocă găsirea avocatului „credibil”, Mircea Manolescu, un evreu, care să-l apere de incriminările „legionariste” pe tânărul monah. Sunt oameni care au riscat găzduind cu bună ştiinţă un condamnat politic, precum a fost familia Dădârlat din Bucureşti sau stareţii mănăstirilor prin care a peregrinat el după aceea. Sunt şi „colegii” de puşcărie, mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale antecomuniste, care îl sprijină cu sfaturi utile ori de la care învaţă cu râvnă tot ce se poate învăţa. O povaţă a lui Corneliu Coposu a căzut cum nu se poate mai bine: „Părinte, dacă-l iei pe nu, să-l ţii pe nu, să-l ţii pe nu în braţe până la sfârşit, că nu au ce-ţi face. Ei nu ştiu decât ce le-am spus noi”. De la prinţul Nicolae Mavrocordat, care îşi făcuse studiile de inginerie în Anglia, deprinde limba engleză. „Cum făceam lecţiile? – îşi amintea mai târziu mtropolitul Antonie Plămădeală – Pe gamelă – fiecare avea o gamelă pe care avea dreptul să o reţină, pe aceea o foloseam la toate şi tot în ea primeam terci. Pe spatele gamelei puneam o pastă de săpun, că aveam săpun, şi pe pasta aceea de săpun suflam DTT. Ne dădeau DTT ca să ne apărăm de păduchi. Puneam gamela cu faţa în jos până se usca şi în clipa când se usca gamela devenea albă ca o foaie de hârtie şi cu un beţişor puteam scrie pe ea ce voiam. Eu am învăţat engleza pe gamelă! Profesorul, Mavrocordat, îmi spunea cuvinte şi eu le scriam şi după aceea spunea ce înseamnă în româneşte. Îmi dicta propoziţii, mă rog, mi-a predat o engleză sistematică, cu care am putut după aceea începe studiie în Anglia, adică o engleză nu foarte evoluată, dar, oricum, aveam noţiuni de engleză şi mai presus de toate ştiam Queen’s English, adică engleza oficială, pentru că el îşi făcuse studiile de inginerie la Oxford, ori la Oxford se vorbeşte engleza pură”. Într-adevăr, „dosarele nu ştiu tot”. E şi firesc. Ele se făceau (s-au făcut) ca să îngroape omul. „Este omul, este problema. Nu-i omul, nu-i problema.” – Asta era raţiunea lor de a fi întocmite. De aici şi caracterul lor de a fi strâmb ticluite şi strâmt alcătuite. Un lucru nu l-au ştiut, cu siguranţă, nici zeloşii fabricanţi de dosare, nici impunătoarele volume care s-au vrut (şi uneori au reuşit) să se facă adevărate sicrie pentru oameni vii. N-au ştiut ce festă le poate juca uneori timpul. Oare nu este un miracol (sau, poate, dreptatea lui Dumnezeu) să înveţi engleza pură cu un prinţ în închisoare pentru ca numai peste un deceniu şi ceva să te foloseşti de ea la Oxford?…
(Andrei Ţurcanu, cercetător la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe din Chişinău)
http://fericiticeiprigoniti.net/