Vestea trecerii la cele veşnice a primadonei Operei Naționale, Maria Bieșu, a zguduit o ţară întreagă. În această femeie s-a întrupat talentul și omenia. Mulţi i-au admirat prestaţiile scenice atât în ţară, cât şi departe peste hotare, însă nu toţi am ştiut-o pe Maria Bieşu – creştina, cu o dragoste deosebită pentru cele sfinte şi cu un suflet mare.
Anume despre această latură a personalităţii regretatei Maria Bieşu ne-a vorbit preoteasa Nona Petrache-Borşevschi, regenta corului Bisericii „Sfântul Nicolae” din Chişinău, şi doamna Iustina Scarlat, maestru în artă.
Întrebând-o despre ceea ce a legat-o de Maria Bieşu şi modul în care a cunoscut-o, preoteasa Nona Petrache-Borşevschi ne-a relatat următoarele:
„Eram studentă la Conservator, pe atunci era foarte dificil să ajungi la un spectacol al primadonei. Când am zărit-o pentru prima dată pe scenă, am încremenit de emoție, era o adevărată divă, vocea ei mi-a lăsat impresii profunde. Mai târziu, într-o bună zi, doamna Bieşu a venit la Biserica „Sf. Vineri”, unde pe atunci era paroh răposatul meu tată, părintele Vasile Petrache, iar eu dirijam corul. Toate acestea se întâmplau în anul 1982, când oamenii care mergeau la biserică erau persecutaţi, însă Mariei Bieşu nu îi era frică de nimic, ea se temea numai de Dumnezeu. Venise la biserică să vorbească cu părintele Vasile.
Nu mult după aceasta, corul Bisericii „Sf. Vineri” a susţinut un concert în incinta Catedralei „Naşterea Domnului”, pe atunci sală de expoziţii. La eveniment a fost prezentă şi Maria Bieşu, iar la finalul concertului de mine s-a apropiat concert-maestra primadonei şi mi-a spus că marea artistă vrea să facă cunoştinţă cu mine. Eram copleşită de emoţii, am discutat cu dumneaei, după care m-a întrebat cum ar putea să cânte în corul bisericii. Atunci am rămas fără cuvinte, eu o proaspătă absolventă a conservatorului, să primesc o asemenea întrebare de la o personalitate din lumea artei. I-am răspuns că noi nu avem cântări solo, la care Maria Bieşu mi-a răspuns: „Nu vreau să cânt solo, mi-aş dori să cânt împreună cu coriştii dumneavoastră. De solo-uri am parte toată viaţa, vreau doar să mă rog lui Dumnezeu. Când am intrat pentru prima dată în biserică, mă uitam de jos la corul care cânta sus. Vă admiram ca pe niște îngeri. Deși am fost pe multe scene ale lumii, eu nu pot să cânt în strana bisericii. Sunt atât de departe de voi!”
De atunci Maria Bieşu a început să cânte în corul bisericii şi astfel a început lunga şi frumoasa noastră prietenie. Cânta cu ardoare şi dăruire totală, cânta din suflet şi nu a cerut niciodată nimic pentru asta.
Într-o zi ea m-a întrebat: „Matușca Nona, de ce am venit la biserică atât de târziu? Am pierdut foarte mult timp. Vreau să cânt la fiecare slujbă!” Doar ea putea să cânte Heruvicul în aranjamentul lui Anton Pann, încât fiecare creștin din biserică să se cutremure. Dumneaei simțea cântarea cu inima.
Maria Bieșu nu-şi etala capacităţile vocale – ea Îl slăvea pe Dumnezeu cântând. Cupolarea suntetului vocii ei era atât de armonioasă, încât aduna toate vocile din jur şi niciodată nu dădea semne de oboseală – era mereu veselă şi plină de viaţă.
Obişnuiam a doua zi de Sf. Paşti să ieşim împreună cu toţi coriştii în sânul naturii. Într-un an, doamna Maria a dispărut în pădure, iar după îndelungi căutări am găsit-o cântând într-un copac. Toate văile şi câmpiile erau ale ei… Iubea tot ce este frumos, iar faptele-i erau cele mai grăitoare dovezi ale acestui lucru.
O săptămână înainte de a fi spitalizată, s-a mărturisit și a primit Taina Sfintei Împărtășanii, iar cu o zi înainte de a ne părăsi, am vizitat-o la spital. Am stat împreună, am vorbit, am râs, ne-am amintit multe clipe trăite împreună, am plâns. Pe față avea același zâmbet, aceiași ochi mari și frumoși mă priveau cu multă bunătate. Unele dintre ultimele ei cuvinte au fost: ”Așa vreau să mai cânt cu voi…” , iar eu plângeam și-o ascultam. Apoi mi-a șters lacrimile și mi-a spus: „Matușca Nona, lasă c-o să treacă, am să mă fac bine și voi revini…” Glumea şi râdea, încercând să alunge durerea, era o femeie puternică şi va rămâne în inimile noastre ca un exemplu al cumsecădeniei şi sincerităţii.”
***
Şi doamna Iustina Scarlat, o bună prietenă a primadonei îşi aduce aminte cu lacrimi în ochi de cea care a fost o mare soprană şi o persoană de o rară omenie:
„Miercuri dimineața am primit un telefon. Am fost anunțată că Maria Bieșu s-a stins din viață. Câteva minute nu-mi puteam reveni din șoc, plângeam ca un copil. Ne-am cunoscut acum 35 de ani, când am devenit membră a Uniunii Muzicienilor. O copilă naivă, finuță, venită de la sat… însă cu un timbru deosebit. Și-a putut imagina cineva vreodată că acea țărăncuță va cuceri o lume întreagă? Doar o femeie puternică putea să atingă astfel de culmi. Vă închipuiți, în acele timpuri vitrege ea a ajuns tocmai în Japonia, devenind cea mai bună Chio Chio San! Publicul o iubea, toți o iubeau, şi știţi de ce? Pentru că Maria Bieşu oferea toată dragostea ei celor din jur. În ciuda popularității sale, a rămas un om modest și blajin.
Îmi amintesc de concursul ”Tamara Ciobanu”, organizat de Uniunea Muzicienilor. După ce au evoluat toţi concurenţii, noi, membrii juriului, printre care era și Maria Bieșu, am ieșit din sală. În acel moment, o fetiţă alerga pe scări disperată. Aceasta întârziase la concurs și ne implora să o audiem. Doamna Bieșu, s-a oprit și ne-a spus: ”Ne întoarcem și o ascultăm. Fetița a făcut drum lung doar ca să cânte în fața noastră.”
Îl iubea pe Dumnezeu și toată nădejdea a fost doar în El. De când o țin minte respecta toate posturile cu strictețe. Indiferent dacă era plecată în turneu sau era acasă.
A refuzat categoric toate propunerile de a rămâne peste hotare. ”Cui să-mi las pământul? Cui s-o las pe mămica? Pe voi? Cui să vă las?” așa răspundea de fiecare dată.
Era o femeie puternică, mereu a dat dovadă de o tărie de caracter extraordinară. Nimeni nu a văzut-o vreodată plângând. Dumnezeu i-a dat puteri să meargă mai departe de fiecare dată. În pofida anilor, Maria Bieșu a rămas aceeași fetiță naivă, simplă și cu un zâmbet molipsitor.
Fără ea, Uniunea Muzicienilor a rămas goală, iar scena – pustie…”
Au consemnat Prot. Octavian Moşin şi Elena Briciuc
Câteva poze din albumul primadonei:
