Creştinismul este religie revelată, adică toate câte le ştim despre Dumnezeu au fost descoperite de El Însuşi. Creat după «chipul» lui Dumnezeu, omul avea menirea să ajungă «asemenea» Lui prin virtute şi har. În acest drum al perfecţiunii, Dumnezeu care l-a creat pe om din iubire, El fiind iubirea însăşi (In. 4, 8), l-a călăuzit îndeaproape, descoperindu-i voia Sa şi tot ceea ce omului îi era necesar să cunoască despre El. Descoperirea s-a făcut treptat, pe două căi: naturală şi supranaturală.
Revelaţia naturală
Cale naturală se mai numeşte şi Descoperirea pe calea firii, sau Revelaţia naturală. Contemplând frumuseţea şi ordinea din univers, omul a dedus existenţa unui Creator Atotputernic şi Înţelept, purtătorul de grijă a tot ceea ce există. «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria» (Ps.18, 1). «Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la zidirea lumii, din făpturi socotindu- se se văd şi veşnică puterea Lui şi Dumnezeirea, ca să fie ei fără de răspuns» (Rom. 1, 20). Natura, universul ne vorbesc despre existenţa lui Dumnezeu şi despre unele însuşiri ale Lui. Raţiunea omenească ne spune că lumea trebuie să aibă un Ziditor, pentru că nu poate fi pricină fără Pricinuitor. Fiind înzestrat cu raţiune, omul din cele mai vechi timpuri încearcă să-şi explice realităţile cotidiene, dar setea lui de cunoaştere l-a adus la căutarea explicaţiilor atât a fenomenelor întâlnite în viaţa de zi cu zi, cât şi a lumii în întregimea ei. În această încercare, omul ajunge la descoperirea unor argumente raţionale care vorbesc despre existenţa lui Dumnezeu. Aceste argumete sunt raţionale, deoarece ele reprezintă un rezultat al raţiunii umane, ele demonstrează că Dumnezeu nu este o ficţiune, ci există real. Deşi omenirea a cunoscut câteva mii de astfel de argumente, în epoca modernă numărul lor a fost redus. Astăzi sunt, de regulă, împărţite în câteva categori și primul argument dintre acestea este:
I. Argumentul cosmologic. Denumirea argumentului provine de la grecescul cosmos, cuvânt despre univers. Încă în Antichitate, Aristotel (322 î.Hr.), spunea: «Dumnezeu care nu poate fi văzut de nimeni se vădeşte în lucrurile Sale». Astfel, filosoful grec, fără să cunoască Sfânta Scriptură, datorită Revelaţiei naturale, constată ceea ce afirmă şi Ps.18,1: «Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria» sau «Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făptură» (Rom. 1, 20).
Argumentul cosmologic se manifestă sub patru forme:
1) argumentul cauzalităţii;
2) argumentul mişcării;
3) argumentul entropologic;
4) argumentul contingenţei.
1. Argumentul cauzalităţii. Cercetând lumea înconjurătoare, omul observă că toate lucrurile sunt condiţionate de anumite cauze: casa există pentru ca a fost un arhitect care a elaborat proiectul, constructorii au ridicat-o din cărămida extrasă din carieră ş.a. Așadar, «argumentul cosmologic» este bazat pe raţionamentul logic că orice lucrare presupune un lucrător şi orice creaţie dovedeşte existenţa unui creator. Cu alte cuvinte, lumea cu toate vieţuitoarele ei nu a apărut de la sine; trebuiea să existe undeva Cineva care s-o producă. Şi pe acest Cineva, care este Cauza tuturor cauzelor şi efectelor, noi, oamenii credincioşi, Îl numim Dumnezeu.
2. Argumentul mişcării. Principiul mişcării a fost propagat şi de Toma de Aquino. Acest argument se bazează pe următoarele raţionamente: se ştie că materia în sine este inertă. Din fizică cunoaştem că un corp material nu se poate mişca de la sine, dacă este în stare de repaus, şi nici nu se poate opri de sine stătător din mişcare(1). Odată ce universul se mişcă, înseamnă că există un Mişcător care l-a pus în mişcare şi care, la rândul său, nu este mişcat de altcineva. Acel care a pus în mişcare universul este numit de oamenii religioşi Dumnezeu.
3. Argumentul entropologic. Ştiinţa afirmă cu valoare de certitudine că alături de legea conservării materiei (energiei), în univers mai acţionează o lege care se numeşte legea entropiei, legea degradării energiei. Legea entropiei, fără să contrazică legea conservării energiei, arată că la orice transformare de energie se produce un coeficient de energie calorică care nu se transformă în noua energie şi nici nu se poate retransforma în vechea energie. Astfel, în univers se degajă treptat un singur fel de energie – aceea a căldurii, care cu timpul va ajunge singura formă de energie în univers, caz în care nu va mai fi posibilă transmiterea de căldură de la un corp la altul, astfel universul va ajunge la un echilibru termic, la o «pace eternă”. Odată cu încetarea transformărilor de energie, va înceta viaţa organică, iar corpurile cereşti se vor afla într-o completă imobilitate, sau se va produce ceea ce numesc savanţii «moartea termică» a universului. Şi dacă procesul de transformare a energiei are sfârşit, înseamnă că a existat un moment când energia transformabilă a atins apogeul, dar aceasta mai înseamnă şi un moment de început al acestor transformări. Este firesc să ne punem întrebarea: Cine generează această energie? Dacă natura nici nu pierde, nici nu câştigă energia, însemnă că izvorul ei trebuie căutat în afara universului. Acest izvor este numit de oamenii religioşi Dumnezeu.
4. Argumentul contingenţei. Experienţa cotidiană ne arată că toate lucrurile din lume, deci şi lumea în întregime, sunt ne-necesare sau contingente. Dacă toate lucrurile din lume, inclusiv universul, sunt contingente, trebuie să existe o fiinţă situată deasupra lumii, pentru care lumea este necesară şi are un rost, şi Această fiinţă absolută, care este în acelaşi timp şi raţiunea suficientă a lumii, dar şi o raţiune autosuficientă, este numită de noi Dumnezeu.
II. Argumentul teleologic. Denumirea acestui argument provine de la grecescul τελοσ, care înseamnă scop, ţintă, ţel, şi logos – cuvânt, adică cuvânt despre scopuri. Observând lumea înconjurătoare, omul observă peste tot structuri raţionale, astfel că universul întreg pare că face parte dintr-un plan universal. Dacă există un plan unificator al lumii, atunci trebuie să existe şi o minte atotcuprinzătoare, care l-a născut şi care-l orientează spre împlinirea unor scopuri ale sale. Cu alte cuvinte, am putea spune că acest argument pleacă în dovedirea existenţei lui Dumnezeu de la ordinea, armonia şi finalitatea ce există în lume. Argumentul teleologic este numit şi argument biblic, deoarece Sfânta Scriptură deseori ne vorbeşte despre finalitatea, frumuseţea universului: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria»(Ps. 18, 1), sau în alt loc: «Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut» (Ps. 103, 25).
III. Argumentul psihologic. În această categorie sunt incluse următoarele argumente:
1) argumentul istoric;
2) argumentul moral.
1. Argumentul istoric deduce existenţa lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu, idee prezentă la toate popoarele şi în toate timpurile. Daca ideea de Dumnezeu există pretutindeni şi a existat totdeauna, este imposibil să nu-i corespundă o fiinţă existentă în realitate. Deoarece ideea de existenţă a lui Dumnezeu este atestată la toate popoarele, acest argument s-a numit consensus gentium, adică consensul tuturor popoarelor.
2. Argumentul moral. Este incontestabil faptul ca alături de viaţa biologică a oamenilor – indiferent de timpul, locul şi societatea în care ei trăiesc – se constată şi o viaţă morală a lor, în sensul ca în orice timp, loc şi societate oameni în general îşi trăiesc viaţa respectând şi conformându-se anumitor principii norme sau legi morale, obiceiuri, datini s.a., care se reflectă în propria lor conştiinţă, astfel încât ei întotdeauna fac deosebire dintre bine şi rău, drept şi nedrept, permis şi interzis, având permanent convingerea că binele trebuie făcut, iar răul trebuie evitat.
Dar se pune întrebarea: Care este izvorul sau de unde vine această lege în inima sau conştiinţa omului, cine este legiuitorul? Sunt câteva puncte de vedere care încearcă să explice existenţa legii morale: teoria provenienţei biologice; cea autonomă; cea şocială și cea religioasă.
a) Teoria biologică spune că legea morală este rezultatul tendinţei omului spre autoconservare şi spre plăcere. Dacă această părere ar fi corectă, atunci ea ar putea explica şi comportamentul animalelor, care fac numai ceea ce este necesar şi plăcut, pentru a continua specia şi a-şi păstra viaţa. Dar demnitatea omului, perfecţiunea şi superioritatea lui constau tocmai în aceea că el poate să-şi stăpânească instinctele animalice, să-şi înfrângă sentimentul egoismului. Adesea omul, în numele datoriei, în numele responsabilităţii pe care şi-o asumă, se lasă de plăceri, îşi pune în pericol viaţa sau şi-o jertfeşte.
b) Teoria autonomă aparţine lui Kant. El presupune ca omul, fiind o fiinţă cu raţiune şi libertate, îşi declară singur legea morală. Daca îl înţelegem corect pe Kant, atunci afirmaţia lui e pur şi simplu naivă. Nu este secret că deseori conştiinţa începe să vorbească în noi atunci când am dori ca ea să tacă. Glasul conştiinţei îl aud până şi cei mai înrăiţi răufăcători. În afară de aceasta, legea morală deseori este cu mult mai cuprinzătoare decât regulile de care omul ar dori să se conducă în viaţa cotidiană.
c) Teoria provenienţei sociale a legii morale decurge din presupunerea că conştiinţa este rodul vieţii sociale a oamenilor, evoluţia este dictată de interesele grupurilor şi păturilor sociale şi se modifică odată cu schimbările produse în societate. Izvorul legii morale este societatea însăşi, care stabileşte normele morale pentru binele întregii societăţi. Această teorie nu aduce nimic nou, căci reprezintă doar o sinteză a celor două despre care am vorbit mai devreme. Şi acest moment determina slăbiciunea ei. Din punctul de vedere al credinciosului, izvorul legii morale este Dumnezeu, Cel care L-a făcut pe om după chipul Său şi L-a înzestrat cu capacitatea de a cunoaşte binele, adevărul, sfinţenia. Provenienţa supranaturală a legii morale în om, la fel ca şi a raţiunii, voinţei, posibilităţii de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, deci a existenţei sufletului omenesc este demonstrată prin experienţa vieţii religioase. Am examinat până acum unele argumente raţionale, care vin întru susţinerea ideii de existenţă a lui Dumnezeu. După cum am văzut, prin revelaţia naturală ajungem la concluzia că lumea are un Constructor înzestrat cu raţiune cu simţul frumosului şi al dragostei, cu gust ş.a. Dar cunoştinţe mai profunde vom obţine doar atunci când Creatorul ni se va descoperi singur, cu atât mai mult cu cât există lucruri la care nu am fi ajuns niciodată doar cu mintea noastră.
Dumnezeu ne vine în ajutor şi ni se descoperă într-un mod suprafiresc, supranatural. Astfel vine alt izvor pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, şi anume Revelaţia supranaturală. Pe cale supranaturală, prin aleşii Săi, Dumnezeu S-a descoperit în Vechiul Testament prin profeţi, apoi în Noul Testament prin Însuşi Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că “după ce, odinioară, în multe feluri şi multe chipuri a vorbit Dumnezeu părinţilor noştri prin proroci, în zilele de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate, Cel prin care a făcut cerurile” (Evr. 1, 1-2).
Așadar, Revelaţia supranaturală cuprinde cunoştinţele despre Dumnezeu imposibil de aflat în revelaţia naturală. Spre exemplu, despre Sf. Treime nu putem şti, dacă nu o spune Dumnezeu Însuşi, sau despre Iisus Hristos că este Om şi Dumnezeu, precum şi despre alte fenomene suprareale care nu au analogie în lumea înconjurătoare. Revelaţia supranaturală este foarte veche şi a fost oferită primilor oameni încă în rai, continuând până la venirea pe Pământ a Mântuitorului.
Istoria Revelaţiei supranaturale poate fi împărţită în trei etape:
1. De la facerea lumii până la darea Legii Vechiului Testament. De la facerea primilor oameni până la căderea în păcat, în rai descoperirea decurgea potrivit stării omului. Aici omul se bucura de o Revelaţie directă a lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia şi orienta nemijlocit, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în lume, despre grija Lui faţă de om.
2. Etapa a doua a Revelaţiei începe odată cu darea Legii Vechiului Testament, cuprinde aproape 14 veacuri, călăuzite de Legea lui Moise şi de proroci, şi se încheie cu venirea Mântuitorului. Această parte a Revelaţiei nu este împlinită, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină, de aceea Sf. Apostol Pavel o numeşte “călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24). Vechiul Testament nu-L descoperă în întregime pe Dumnezeu, ci în parte, pe măsura priceperii celor către care a fost dat. El însă are un loc aparte în iconomia mântuirii, deoarece conduce către Descoperirea cea deplină. Vechiul Testament este un “pedagog către Hristos” (Gal. 3, 24), iar Hristos este “plinirea Legii şi a profeţilor” (Mt. 5, 17).
3. Etapa a treia a Revelaţiei începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Anume această parte călăuzeşte omenirea pe parcursul a aproape 20 de veacuri. Revelaţia Supranaturală se păstrează în Sfânta Tradiţie, parte integrantă a cărei este Sfânta Scriptură. Prin cuvântul „tradiţie” înţelegem „ansamblul de valori, concepţii, credinţe, obiceiuri istoriceşte constituite în cadrul unor grupări sociale (popoare, naţiuni, clase ş. a.) şi transmise din generaţie în generaţie”. Nu există familie, colectivitate, instituţie sau aşezământ care să nu aibă nevoie de tradiţie şi care să nu şi-o creeze. Acelaşi lucru se produce cu orice comunitate religioasă, mai ales dacă se statorniceşte pe parcursul unor perioade.
Aparţinând vieţii religioase, tradiţia s-a născut odată cu creştinismul şi dăinuie ca „viaţă a Duhului în Biserică” sau ca „memorie vie a Bisericii”. La baza acestei realităţi stă faptul că Revelaţia divină s-a transmis mai întâi prin viu grai. Mântuitorul nu a scris, ci a propovăduit Evanghelia Împărăţiei. Nici Sfinţilor Apostoli nu le-a poruncit Domnul să scrie, ci să propovăduiască Evanghelia şi în această formă să atragă la noua credinţă pe cei ce doreau să o primească (Matei 28, 19-20). Faptul că Revelaţia Supranaturală o primim toţi egal şi unitar prin cuvânt rostit sau prin cuvânt scris este arătat de înşişi Apostolii care au scris Biblia. Astfel, Sfântul Apostol Pavel scria uneia din Biserici: ,,Deci, fraţilor, staţi bine şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră” (II Tesalon. 2, 15). Am putea da şi o definiţie a Sfintei Tradiţii: ceea ce Biserica pretutindeni şi întotdeauna a considerat a fi adevăr de credinţă. Sfânta Tradiţie Apostolică, provenind de la martorii Cuvântului întrupat, având plinătatea puterii şi lucrării Duhului în Biserică, s-a bucurat de o autoritate desăvârşită, Apostolii înşişi străduindu-se să aibă garanţia transmiterii şi păstrării ei autentice şi nepătate. Au apărut însă de-a lungul veacurilor greşeli, abateri de la adevărata Tradiţie Apostolică. Au apărut suprapuneri de „tradiţii omeneşti”, ambiţii deşarte, orgoliu, vanitate, schisme şi erezii dintre cele mai periculoase în alterarea adevărului despre credinţă. Ca păstrătoare a Sfintei Tradiţii Apostolice, Biserica s-a văzut nevoită să intervină şi să fixeze definiţii dogmatice în sinoade ecumenice, care apoi ele însele să devină documente scrise ale Sfintei Tradiţii. Conţinutul scris şi limitat al Sfintei Tradiţii cuprinde:
(1) Simbolul de credinţă,
(2) hotărârile sinoadelor ecumenice şi locale recunoscute de Biserică,
(3) canoanele unor Sfinţi Părinţi, cuprinse împreună cu hotărârile sinoadelor în colecţii de genul Pidalionului, care e codul canonic al Bisericii Ortodoxe,
(4) scrierile Sfinţilor Părinţi în consens cu Biserica,
(5) Sfânta Liturghie,
(6) Sfintele Taine şi ierurgiile săvârşite după rânduiala Bisericii, precum şi
(7) regulile monahale observate de Biserică. Desigur, cel mai important document scris al Sfintei Tradiţii este Sfânta Scriptură. În acelaşi timp, dat fiind faptul că Sfânta Scriptură reprezintă cuvântul lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt ea verifică atât documentele Sfintei Tradiţii, cât şi însăşi transmiterea Sfintei Tradiţii pe cale orală. Evoluţia Sfintei Tradiţii cunoaşte o amplificare armonioasă prin diversele forme de tradiţii de cult sau organizatorice, duhovniceşti, potrivit evlaviei credincioşilor în timp şi spaţiu diferit. Aceasta este tradiţia bisericească, care nu contrazice Sf. Tradiţie, ci o dezvoltă prin ea însăşi. Pe lângă aceasta, s-a format şi o mulţime de obiceiuri devenite tradiţii locale, legate mai ales de cultul şi slujba morţilor, de nuntă sau botez, precum şi o mulţime de sărbători netipiconale. Dacă unele dintre aceste obiceiuri devenite tradiţii pot fi acceptate sau cel puţin tolerate, sunt însă altele care constituie o adevărată sminteală, fiind impregnate cu tot felul de exagerări şi superstiţii exprimate prin diverse forme bigote. Acestea sunt recunoscute ca fiind nocive şi trebuie îndepărtate.
Sfânta Scriptură ca parte integrantă a Sfintei Tradiţii. Este uimitor să aflăm că, într-o vreme când atât de mulţi oameni par a se fi lepădat de credinţa în Unul Dumnezeu, o carte precum Sfânta Scriptură a fost tradusă în câteva mii de limbi şi tipărită în milioane de exemplare; evreii şi creştinii, oameni de felurite credinţe o căută, o cunosc, o păstrează. Astăzi vedem bine că Sfânta Scriptură este documentul scris aflat la baza creştinismului, care contribuie în mod esenţial la schimbarea lumii, de doua milenii încoace. În toate formele şi variantele ei, Biblia a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra tuturor celor ce au trăit în lumina ei, dar mai cu seama asupra oamenilor credincioşi de pretutindeni, care s-au apropiat de ea cu luare aminte şi cu evlavie. În rândurile ce urmează ne vom opri asupra unui univers cu o istorie pe cât de fascinantă, pe atât de bogată în tâlcuri duhovniceşti. Este vorba despre istoria drumului parcurs de textul Sfintei Scripturi, de când a fost scris şi până în zilele noastre. Dar înainte de aceasta, este cu siguranţă util să ştim la ce anume ne referim atunci când vorbim despre Biblie sau despre Sfânta Scriptură.
Ce este Sfânta Scriptură sau Biblia? Sfânta Scriptură sau Biblia (de la grecescul βιβλιον – carte) este o colecţie de cărţi insuflată de Duhul Sfânt şi scrisă într-un răstimp de aproape 1500 de ani, începând cu Moise (cca 1400 î.Hr.) până la Apocalipsă (cca 100 d.Hr.). Sfânta Scriptură, la rândul său, este împărţită în două părţi:
1. Vechiul Testament
2. Noul Testament.
De unde vine denumirea de “Testament”? Legea lui Moise reprezintă legământul dintre Dumnezeu şi poporul iudeu (Exod 24, 7), de aceea a şi fos denumită “berit”, cuvânt care în ebraică înseamnă alianţă, legătură, învoială, pact. Cu timpul, această denumire i s-a dat întregii colecţii de Cărţi Sfinte care se adăugaseră Legii lui Moise. Colecţia fiind tradusă în limba greacă (în 270 î.Hr.), termenul “berit “ a fost redat prin διαθηκη [diatiki], care înseamnă dispoziţie de pe urmă, legământ, testament. Cu denumirea de διαθηκη era cunoscut, pe vremea Mântuitorului, Vechiul Testament. Apărând cea de-a doua colecţie de cărţi sfinte, pentru a se deosebi de prima, a fost denumită Βιβλια νεας (Cărţile Noului Testament) sau Καινη διαθηκη (Noul Testament). Traducându-se Sfânta Scriptură în limba latină, termenul grecesc διαθηκη a fost redat prin cel de testamentum. După ce am luat cunoştinţă de originea cuvântului testament, să continuăm examinarea Bibliei din punct de vedere compoziţional. Prima parte a Bibliei se numeşte Vechiul Testament. Cărţile Vechiului Testament au fost scrise în răstimp de peste o mie de ani (1400-400 î.Hr.).
Vechiul Testament conţine 39 de cărţi numite canonice:
1. Facerea.
2. Ieşirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecătorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea îtâia a Regilor
10. Cartea a doua a Regilor
11. Cartea a treia a Regilor
12. Cartea a patra a Regilor
13. Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor)
14. Cartea a doua a Paralipomena (a doua a Cronicilor)
15. Cartea întâia a lui Ezdra
16. Cartea lui Neimia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Ecclesiastul
22. Cântarea Cântărilor
23. Isaia
24. Ieremia
25. Plângerile lui Ieremia
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Ioil
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi.
În afară de cele 39 de cărţi canonice ale Vechiului Testament, mai sunt şi alte cărţi pe care Biserica, socotindu-le folositoare, le-a recomandat spre citire catehumenilor. De aceea ele au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărţile canonice.
Acestea sunt:
1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea Baruh
4. Epistola lui Eremia
5. Cântarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea înţelepciunii lui Solomon
8. Cartea Înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah (Eclesiastul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel
11. Cartea întâia a Macabeilor
12. Cartea a doua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugăciunea regelui Manase.
A doua parte a Sfintei Scripturi poartă denumirea de Noul Testament. Noul Testament cuprinde un număr de 27 de cărţi, şi anume:
1. Evanghelia după Matei;
2. Evanghelia după Marcu;
3. Evanghelia după Luca;
4. Evanghelia după Ioan;
5. Faptele Apostolilor;
6. Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel;
7. Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel;
8. Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel;
9. Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel;
10. Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel;
11. Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel;
12. Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel;
13. Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel;
14. Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel;
15. Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel;
16. Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel;
17. Epsitola către Tit a Sfântului Apostol Pavel;
18. Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel;
19. Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel;
20. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacob;
21. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru;
22. A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru;
23. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan;
24. A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan;
25. A treia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan;
26. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda;
27. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Canonicitatea şi Canonul Sfintei Scripturi. Adjectivul canonic derivă de la substantivul grecesc κανων care însemna la început trestia sau băţul cu care se măsura o lungime, însă cu timpul a desemnat toate unităţile de măsură.
Cuvântul canon a fost folosit de greci pentru a desemna o regulă învestită cu autoritate. Apostolul Pavel foloseşte cuvântul cu acest sens în Galateni 6, 16. Începând cu sec. al II-lea, s-a făcut mereu apel la dreptarul învăţăturilor creştine, folosind expresii precum canonul Bisericii, canonul adevărului sau canonul credinţei (vezi Brooke Foss Westcott, History of the Canon, 7th ed., p. 514.). Prin canonicitatea cărţilor cuprinse în Biblie trebuie să înţelegem obligativitatea lor călăuzitoare pentru credinţă şi viaţa morală. Adevărurile de credinţă cuprinse în ele sunt norme, porunci de viaţă pentru fiecare creştin. Prin Canonul Sfintei Scripturi mai înţelegem şi lista cărţilor acceptată de Biserică, ca fiind scrise sub inspiraţia Sfântului Duh şi cuprinzând revelaţia dumnezeiască. Introducerea şi menţinerea acestor cărţi în canon, precum şi numărul lor au fost stabilite de Tradiţie. Cuvântul canon a fost folosit pentru prima dată de către Origen (185-254 d.Hr.), pentru a desemna colecţia de cărţi ale Bibliei ca regulă a credinţei şi practicii. El spunea că “nimeni nu ar trebui să folosească argumente doctrinare din cărţile care nu au fost incluse în Scripturile canonizate” (Commentary on Matt., sec. 28). Apoi şi Sf. Atanasie (293-373 d.Hr.) a numit întreaga colecţie de cărţi aprobate de Biserică drept canon şi acesta este sensul cu care cuvântul şi-a găsit intrare în limbajul bisericesc. Canonul Vechiului Testament s-a format definitiv la sfârşitul sec. I d.Hr. în cadrul sinagogii iudaice, de unde a fost preluat de Biserica Creştină. Biserica primară a ales canonul alexandrin sau Septuaghinta, iar Canonul Noului Testament s-a format şi el în primele secole ale creştinismului. Încă pe la anul 150, Biserica fixase un canon al scrierilor Sfinte, însă abia în sec. al IV-lea se limpezeşte definitiv problema extensiunii Canonului Noului Testament. Câteva sinoade particulare din Răsărit şi din Apus, care întrunesc cele mai reprezentative figuri ale Bisericii creştine, stabilesc atitudinea oficială a Bisericii. Pentru rezolvarea problemei Canonului Noului Testament, în anul 364 s-a ţinut Sinodul local de la Laodicea. În canonul 39 se stabileşte ca la serviciul divin să se citească doar din cărţile canonice, iar în canonul 60 se dădea o listă cu 27 de cărţi, identică cu lista canonului de astăzi. De mare importanţă pentru stabilirea Canonului Noului Testament sunt hotărârile Sinodului de la Roma, din anul 382, de pe vremea episcopului Damasus. La îndemnul Fericitului Augustin şi sub influenţa lui, în Sinoadele africane de la Hippo (393), toate cele 27 de cărţi ale Noului Testament sunt declarate canonice. Aceste hotărâri, alături de cele de la Laodicea, sunt consfinţite pentru întreaga Biserică de Sinodul Trulan (692) şi Sinodul al 7-lea ecumenic (787). Din sec. al V-lea încoace problema Canonului Noului Testament nu s-a mai pus nici în Răsărit, nici în Apus, deşi unii au mai încercat să repună în discuţie autenticitatea unei sau altei cărţi. Inspiraţia divină a Scripturii. Prin inspiraţie sau insuflarea Duhului Sfânt se înţelege înrâurirea specială a lui Dumnezeu asupra unui autor sfânt, prin care îi luminează mintea pentru a cunoaşte şi a înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul scrisului. Autorul primordial al Sfintei Scripturi este Duhul Sfânt, iar agiograful este colaboratorul Său. Prin actul inspiraţiei nu se anihilează personalitatea scriitorului; ci cugetul acestuia este ridicat la o stare superioară şi colaborează conştient şi liber cu Duhul lui Dumnezeu. Agiografii nu aveau nimic comun cu oraculii antici, care pronunţau prorocirile lor inconştient, neînţelegând uneori ce vorbesc. Scriitorii Bibliei au fost oameni, fiecare avea caracterul său, talentul şi pregătirea personală, ceea ce-i distinge unul de altul. Cărţile Sfintei Scripturi se disting deci şi prin originalitatea agiografilor. Încrederea noastră în inspiraţia divină a Sfintei Scripturi se bazează pe însăşi Sfânta Scriptură, inspirată de Duhul Sfânt, prin cuvintele Mântuitorului. Trimiţându-şi Apostolii la propovăduire, El îi previne că vor întâmpina dificultăţi, îi îndeamnă să-şi ducă până la capăt misiunea, asigurându-i că vor fi asistaţi de Duhul Sfânt în lucrarea lor. “Când vă vor da pe voi în mâinile (împăraţilor şi ale dregătorilor), să nu vă îngrijiţi cum şi ce veţi grăi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. Pentru că nu voi sunteţi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru, care grăieşte prin voi” (Mt. 10, 19-20; Mc. 13, 11; Lc. 12, 11 etc.). “Puneţi, deci, în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde, căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri” (Lc. 21, 14-15). Deosebit de sugestive sunt cuvintele rostite de Mântuitor înainte de urcarea la ceruri: “Iar când va veni Mângâitorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela vă va mărturisi despre Mine” (In. 15, 26). Despre inspiraţie dau mărturie Sfinţii Apostoli. Astfel, Sf. Apostol Petru afirmă că profeţii au fost inspiraţi de Dumnezeu. În virtutea acestui fapt, ei au prezis atât suferinţele, cât şi mărirea lui Mesia. Acelaşi Duh i-a insuflat apoi pe Apostoli în predica Evangheliei (I Pt. 1, 10-13). Sfânta Scriptură este greu de interpretat, tocmai pentru că este opera Duhului Sfânt. “Mai înainte de toate, spune Sfântul Apostol Petru, trebuie să ştiţi că nicio proorocire din Scriptură nu se tălmăceşte după cum îl taie pe fiecare capul, pentru că niciodată prorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (2 Pt. 1, 20-21). Despre inspiraţia Sfintei Scripturi ne mărturisesc şi Sfinţii Părinţi, şi scriitori ai Bisericii. Clement Romanul spune: “Scripturile sunt adevărate oracole ale Duhului” (I Corinteni, 45). Sfântul Irineu menționează: “Scripturile sunt adevărate pentru că cuprind graiul Cuvântului lui Dumnezeu şi al Duhului Sfânt”. Clement Alexandrinul numeşte Sfintele Scripturi cărţi “inspirate de Dumnezeu”; Origen zice: “Aceasta este credinţa Bisericii, că Scriptura a fost scrisă de Duhul lui Dumnezeu”; Sfântul Vasile cel Mare spune: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos”. La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur susține: “Sunt unii oameni nebuni, care după ce au luat în mână Cărţile Sfinte zic că în unele sunt numai numere de ani şi nume (de oameni şi cetăţi) şi trec peste ele zicând: Sunt numai nume şi n-aduc nici un folos. Ce zici? Dumnezeu vorbeşte şi tu cutezi a zice: sunt vorbe fără de folos?”.
Nicolae Fuștei
ŞCOALA ŞI BISERICA: PARTENERIAT PENTRU EDUCAŢIE 1700 de ani de la proclamarea
Edictului de la Milan – model de toleranţă şi de conlucrare între Stat şi Biserică Seminar metodologic
republican Ediţia a II-a, Chişinău, 2013
www.ortodox.md