Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate dușman.
Ultimul răgaz duhovnicesc dinaintea începerii Sfântului și Marelui Post îl constituie duminica izgonirii lui Adam din Rai. Numele ei ne presară în suflet tristețe, căci, odată cu Adam cel izgonit, ne tânguim și noi înşine pentru multele scăderi ori înșelări vrăjmașe ce ne-au alungat din iubirea și milostivirea lui Dumnezeu. Nevoințele ascezei se transformă, așadar, într-o încercare de a redobândi părtășia la mila și binecuvântarea Sfintei Treimi. Evanghelia citită ne îndeamnă să fim smeriți, milostivi, căci, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, fără smerenie, plăsmuitoare de adevărată pocăință, și fără milostenie, născătoare de fapte bune, postul nu va reuşi să ajungă la cer. În mod deosebit ni se atrage atenția asupra unei virtuți speciale: iertarea: „de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Pare complicat! Din ce cauză ni reaminteşte cu atâta stăruință să iertăm, îndeosebi acum, la început de post? Mergem la biserică, dăm milostenie, deschidem adeseori cartea de rugăciuni, nu e suficient? „De ce ar trebui să mă umilesc cerând iertare?” s-ar întreba unii. Oare a cere iertare este chiar umilință? Se pare că, pentru cei care gândesc astfel, este o piatră de poticneală. Se pune întrebarea: din ce pricină uneori ne vine atât de greu să iertăm? Și atunci când o facem, mai mult de gura duhovnicului, nu izbutim să îndepărtăm toate urmele răutății din suflet. Iertăm, dar nu uităm! Or, dacă nu uităm, înseamnă că nu am iertat din inimă, că nu am extirpat rădăcina răului din interiorul nostru, care în scurt timp va zămisli iarăși în noi resentimente, ură ori dispreț.
Cu toții rostim rugăciunea „Tatăl nostru” zicând: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei 6, 12). Adesea ne spunem mecanic rugăciunile, fără atenție la conținutul lor. Îmi amintesc de o memorabilă întâmplare petrecută la Sihăstria. Părintele Cleopa, ieșit în fața smeritei sale chilii, a început să ne vorbească. Dintre pelerini, o credincioasă își ridică glasul, rugându-l pe luminatul călugăr să o învețe cum să procedeze, căci, având un litigiu din pricina unui petic de pământ, nu reușea să se împace cu megieșii săi, iertându-i. Cu vorba ca de tunet, înțeleptul duhovnic îi răspunse: „să nu îndrăznești să mai spui Tatăl nostru până nu te împaci!”. „De ce?” întrebă nedumerită pelerina. „Atunci când glăsuiești și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri, de fapt, Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte numai când și tu poți ierta. Iar dacă tu nu poți ierta îți ceri singură osânda.” Spășită, femeia puse capul în pământ, gândindu-se, probabil, că de câte ori rostise „Tatăl nostru” își ceruse, de fapt, pedeapsa pentru neputința de a se fi împăcat cu hotarnicii.
Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate dușman. Sunt cuvinte grele, dar veridice căci Mântuitorul Hristos nu glumea, nici nu arunca vorbe în vânt. De am reflecta în fiecare zi la posibilitatea ca Dumnezeu să ne devină adversar, prin propria noastră rugă, cred că am ezita să mai rostim Rugăciunea Domnească, iar dacă am face-o, am sări cu siguranță cererea a cincea. Oare din ce pricină Domnul a condiționat iertarea Lui de cea acordată de noi celor care ne-au făcut vreun rău voit sau inconștient? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mila lui Dumnezeu se ascunde în milostivirea noastră față de aproapele”. Așa stând lucrurile, vom fi tentați să rostim mai ușor: „Iartă-mă!”
Ce simplu ar fi să spui: „Iartă-mă!” Însă Domnul cunoaşte superficialitatea omului, tendința de a înșela. Câți nu mărturisesc duhovnicului: „Părinte, nu am dușmani. I-am iertat”, dar în realitate continuă războiul cu semenii deveniți inamici, alimentând răutatea, invidia, răzbunarea. Omeneşte vorbind, ne vin multe necazuri, supărări, jigniri din partea apropiaților. În deplină sinceritate cu noi înşine, fiecare trebuie s-o recunoaştem răspicat: „suntem oameni, iar nimic ce este omenesc nu ne este străin”, căci și noi, la rândul nostru, poate am zavistuit, am osândit sau am urât. Cu toate acestea, la Taina Pocăinței, unii mărturisesc, cu o inconștiență vecină cu sinuciderea duhovnicească, faptul că nu dușmănesc pe nimeni. Tăgăduind adevărul la spovedanie, aparenţa se vădește favorabilă celui ce a încercat să-L înșele pe Tatăl Ceresc: duhovnicul îi dă dezlegare pentru împărtășanie. Cu orgoliu, va păși țanțoș către dumnezeiescul potir, iar slujitorul altarului îi va da cereasca hrană, Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului. Cunoscuții îl vor aprecia: „Uite un bun creștin! S-a spovedit, s-a împărtășit!” Amară înșelare! Hristos nu Se lasă „răpit”, nici păcălit. De aceea a rostit: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu veți fi iertați” (Matei 18, 35). Ce presupune iertarea din inimă? Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte!” implică o participare totală a ființei omenești în a șterge răul sau supărarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare în suflet iubirea și puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit sau ne-au dorit răul.Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat, trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei, căci, iertarea sinceră a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.
Așadar, când ne simţim tentați să nu iertăm, să ținem mânie, să ne răzbunăm, bine ar fi să ne amintim de cuvintele Mântuitorului Hristos: „Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o pentru că M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?”(Matei 18, 32-33). Să ne cutremurăm de sentința rostită în aceeași pildă evanghelică, gândindu-ne că ar putea fi pronunțată pentru noi: „Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, până ce-i va plăti toata datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, daca nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 34-35).
www.doxologia.ro