Iubirea între bărbat şi femeie – familia –
trebuie să fie veşnică şi nefăţarnică.
(Părintele Arsenie Boca)
Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, a fost dată de Dumnezeu primilor oameni (Adam şi Eva) în rai: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Astfel a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam şi i-a binecuvîntat zicînd: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l supuneţi; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pămînt şi peste tot pămîntul” (Facere 1, 28).
Şi bărbatul, şi femeia sunt oameni, dar integritatea umană şi-o trăiesc doar împreună. Această unitate umană, diferenţiată şi complementară, este o unitate conjugală.
Prin viaţa conjugală Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor două rele provocate de păcatul strămoşesc: neînfrînarea poftei trupeşti şi dispariţia neamului omenesc prin moarte.
Însă mai presus de toate străluceşte comuniunea întru iubire pentru care Dumnezeu a lăsat căsătoria.
Hristos întăreşte din nou prin căsătorie legătura dintre bărbat şi femeie, compromisă de-a lungul veacurilor, şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului. Harul este puterea sau energia dumnezeiască împărtăşită credincioşilor ca ajutor pentru desăvîrşire.
Familia se constituie prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie. În spiritul învăţăturii creştine caracteristicile existenţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei creştine este perpetuarea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrînării şi mai ales comuniunea întru iubire a celor doi, care-şi transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.
Sfîntul Apostol Pavel le porunceşte soţilor: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Ambilor părinţi le spune: „Părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi iertarea Domnului”. Iar copiilor le cere: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate” (Epistola către Efeseni 5, 25; 6, 4; 6, 1).
Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim atîtea resurse de răbdare, de iubire şi de jertfire ca la părinţi.
Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei creştine, deoarece de acestea depind nu doar bunăstarea unei perechi, ci şi cea a comunităţii umane în general. Familia se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. De aceea Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană.
În căsătoria creştină, prin unirea inseparabilă a două persoane de sex opus, se restituie scopul originar al comuniunii dintre bărbat şi femeie, precum şi sensul adevărat al sexualităţii. Aceasta nu este o simplă sa¬tisfacere egoistă a instinctelor naturale. Căsătoria creştină purifică acest aspect pătimaş (vicios) al sexualităţii, restaurînd funcţia trupului şi, prin el, a firii umane, în starea în care a fost creat. Sexualitatea, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este ceva biologic, ci implică persoana umană în ceea ce are ea mai intim. Ea nu se realizează într-un mod autentic uman decît dacă este parte integrantă a iubirii, în care bărbatul şi femeia se angajează în întregime într-o reciprocitate pentru toată viaţa.
Pentru a fi o unire desăvîrşită, căsătoria comportă o dragoste desăvîrşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă: „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Mîntuitorul Iisus Hristos afirmă unitatea celor doi căsătoriţi, bazîndu-se pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează total cu ea, astfel încît alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin femeie şi invers.
Comuniunea între Dumnezeu şi oameni îşi găseşte împlinirea de¬finitivă în Iisus Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Dumnezeu, însumînd natura noastră umană, deci întrupîndu-se, ne descoperă adevărul originar al căsătoriei, iar prin participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvîntează căsătoria, luînd-o sub protecţia Sa. Eliberînd omul din egoismul său, El întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie, făcîndu-l pe om capabil să se realizeze deplin după voia lui Dumnezeu.
Între Familia creştină şi Biserică există o legătură indisolubilă, de susţinere reciprocă. Harul lui Hristos îi face pe bărbat şi pe femeie capabili să se iubească aşa, cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credinţă şi prin har dragostea conjugală este transfigurată şi devine dăruire conjugală. Soţii se dăruiesc ei înşişi pe crucea familiei şi sunt chemaţi la convieţuire curată, sinceră şi pentru toată viaţa.
Iubirea este în mod esenţial dar, şi iubirea conjugală, implicînd soţii în cunoaşterea reciprocă, făcîndu-i să fie „un singur trup” (Facere 2, 24), îi face apţi de dăruirea cea mai mare posibilă, prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viaţă unei alte persoane umane. Astfel, în timp ce se dăruiesc unul altuia, soţii dau dincolo de ei înşişi o fiinţă reală, copilul, reflectare vie a dragostei lor, semn permanent al unităţii lor conjugale şi sinteză vie şi nedespărţită de fiinţa lor de tată şi de mamă.
Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi res¬ponsabilităţi. Dragostea lor părintească este chemată să devină pentru copiii lor semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeu.
În sînul familiei se naşte un ansamblu de relaţii interpersonale: pa¬ternitate, maternitate, filiaţie, fraternitate, prin care fiecare persoană este introdusă în „familia umană” şi în „familia lui Dumnezeu”, care este Biserica. Căsătoria şi familia creştină zidesc Biserica. În familie persoana umană este nu numai născută şi introdusă progresiv, prin educaţie, în comunitatea umană, ci datorită renaşterii prin Botez la viaţa în Hris¬tos şi educării în credinţă, ea este inclusă în acelaşi timp în familia lui Dumnezeu, care este Biserica.
Astfel, Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica. Biserica găseşte în familia născută prin Taină leagănul său, locul şi mediul în care se pregătesc noi generaţii de membri ai Bisericii, iar familia, susţinută şi întărită de harul lui Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea în Biserică şi amîndouă în împărăţia lui Dumnezeu.
Astăzi familia şi toate structurile sociale sunt afectate de secularizare. Diminuarea rolului Bisericii în viaţa cotidiană şi scăde¬rea încrederii în Dumnezeu au ca urmare degradarea relaţiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea infracţionalităţii, corupţiei etc.
Tot mai mulţi tineri trăiesc singuri, au relaţii întîmplătoare, nu se că¬sătoresc. Cea mai frecventă motivaţie a acestei situaţii este cea materială. Nu doresc să-şi asume obligaţiuni. De multe ori, în loc să se preocupe de lucruri care cu adevărat le-ar dezvolta personalitatea, talentul, ei doar se distrează. Ceea ce secole de-a rîndul a constituit păcat, fărădelege, ruşine, pentru mulţi acum e o „virtute”, modă…
Familia se confruntă cu multe probleme, una din cauze fiind şi neglijarea sau neacceptarea unei educaţii în spirit religios. Educaţia reli¬gioasă în familie şi apoi în şcoală are la bază convingerea că religia oferă principii fundamentale şi de valoare pentru structurarea personalităţii în jurul unui punct de sprijin unificator. O educaţie religioasă corectă orientează elaborarea unei viziuni interioare, de maturizare echilibrată a adolescentului.
Familia şi Biserica au un rol important în menţinerea credinţei. Va¬lurile vieţii sunt multe, unii se lasă purtaţi de acestea, alţii le înfruntă. Biserica a reprezentat de-a lungul timpului „o stîncă a ordinii” în această lume schimbătoare şi trecătoare. Familia are o însemnătate din ce în ce mai mare, hotărîtoare în societatea modernă.
Într-un mediu lipsit de credinţă, de Dumnezeu, poţi observa lucruri care te uimesc, ba chiar te înspăimîntă. în faţa acestei realităţi Biserica nu poate veni cu o altă soluţie decît cea lăsată de Mîntuitorul, pentru că „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13,8). Iar soluţia este familia creştină monogamă, dintre un singur bărbat şi o singură femeie, care nu-i nici individualism şi nici colectivism, ci comuniune întru iubire.
Pentru a transmite generaţiilor viitoare valorile creştine autentice este nevoie să ne preocupăm de cadrul moral, în care trăieşte omul. Acest cadru este familia. Mai precis, familia creştină, întemeiată în duhul Evangheliei lui Hristos. Aici se formează personalitatea.
Firească este o familie, în care soţii se iubesc, nasc copii şi-i cresc; se ajută şi trăiesc în comuniune sfîntă. Firească este o familie, care-şi trage seva spirituală din Sfintele Taine, inclusiv din Taina Nunţii.
Viaţa creştină presupune ca membrii familiei să facă cel puţin patru lucruri: să se roage împreună acasă, să stea la masă împreună, să par¬ticipe duminica împreună la Sfînta Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.
Dacă majoritatea activităţilor familiei se desfăşoară în afara casei, în compania străinilor, cel puţin aceste patru lucruri importante ar trebui să-i unească într-o comuniune sfîntă. Ele sunt o soluţie pentru criza, în care se află familia la etapa actuală.
Familia creştină este un templu sfînt, în care se depozitează plinătatea virtuţilor creştine. Ea este celula din care s-a născut şi pe care se bazează societatea omenească, dar şi comunitatea bisericească, lărgind hotarele împărăţiei lui Dumnezeu.
Copiii sînt pentru părinţii lor îndemn spre muncă, dar şi spre sfinţe¬nie, antrenîndu-i spre cît mai multe virtuţi. Prezenţa copiilor exercită o veritabilă influenţă religios-morală asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cît mai buni şi mai fericiţi, părinţii simt o datorie faptul de a le oferi copiilor pilde personale cît mai bune în propăşirea lor spirituală, inclusiv în domeniul vieţii morale.
Copiii sînt şi dascălii părinţilor, dar pot fi şi mărturiile nefericite ale vieţuirii lor în imoralitate şi în parazitism social.
Avortul, divorţul, abandonul copiilor şi fuga permanentă după plăceri, aventurile, care sunt, de fapt, o sete şi o goană după „gol”, după „nimic”, sînt rănile şi duşmanii căsătoriei şi familiei creştine, ai oricărui cămin conjugal, precum şi ai societăţii.
În lumina experienţei de două milenii a Bisericii Ortodoxe putem spune că, atîta vreme cît cultura lumii contemporane nu va depăşi ruptura dintre realitatea naturală şi cea supranaturală a lumii, în lumina lui Hristos, ca inel de legătură între cele cereşti şi cele pămînteşti, în virtutea dumnezeirii şi umanităţii Sale, familia nu va putea să-şi descopere adevărata unitate spirituală şi nu va putea depăşi criza în care a intrat.
Cu cît familia va fi mai temeinic consolidată spiritual, cu cît legătura dintre părinţi, copii şi Biserică se va adînci, cu atît familia îşi va reveni mai repede din derută şi îşi va regăsi echilibrul spiritual.
Suntem convinşi, că la depăşirea crizei familiale poate contribui cola¬borarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privind familia, al educaţiei copiilor şi tinerilor, al asistentei sociale a copiilor şi a familiilor cu mulţi copii sau cu probleme majore de ordin social. Atîta timp cît nu va fi sensibilizată societatea la avantajele familiei tradiţionale, cu funcţiile sale de îngrijire, supraveghere, educaţie şi transmitere a valorilor, la posibilitatea de a avea o societate sănătoasă şi fericită, va fi destul de dificil să depăşim criza familiei din societatea contemporană.
Bibliografie:
1. Pr. Dragoş Bota, Cum se cuvine creştinilor a vieţui. Suceava, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2005, 22 pag.
2. Pr. Evgheni Şestun, Familia Ortodoxă (sfaturi, cuvinte de învăţătură, rugăciuni), trad. Lucia Ciornea, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2006, 237 pag.
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvîntări despre viaţa de familie, trad. Pr. Marcel Hanches, Timişoara, Edit. Învierea, 2005, 92 pag.
4. Viaţa de familie (pedagogia încrederii, relaţiile dintre fraţi, psihologia supărării, despre libertate şi ascultare, despre educaţie), trad. Adrian Tănase-Vlas, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2009, 149 pag.
Prot. Lect. Superior. Dr. Octavian Moşin
Sursa: http://tineretulortodox.md/