Citind şi ascultând diverse ştiri şi comentarii pe internet despre „Paştele blajinilor”, am întâlnit idei mai mult sau mai puţin trăsnite cu privire la această zi; păcat că unele chiar de la clerici ai Bisericii Ortodoxe. Prin mass-media am auzit chiar şi aberaţii precum că această zi (parafrazez): este închinată „spiritelor celor morţi”, care „în această zi se întorc pe pământ” şi se bucură alături de cei veniţi la cimitire să-i cinstească. De aceea cred că este util să amintim puţin istoria şi însemnătatea acestei zile. Ea nu este chiar atât de simplă cum cred unii, dar nici foarte complicată încât să nu fie reţinută chiar de fiecare creştin.
Învierea lui Lazăr şi a altor persoane de către Mântuitorul, dar mai ales Slăvita Înviere a lui Hristos Însuşi, sunt premiza credinţei în învierea noastră şi a tuturor celor din veac adormiţi. Credinţa în învierea morţilor este fundamentală în creştinism, iar Învierea lui Hristos, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, este şi arvuna învierii noastre şi a tuturor celor din veac adormiţi (I Corinteni, cap. 15). Toţi vom învia, dar nu toţi în aceeaşi stare: unii „spre învierea vieţii, iar alţii spre învierea osândei” (cf. Ioan 5:29). Desigur, bucuria Învierii, dar şi evenimentul Învierii în sine, precum şi serbarea anuală a acesteia, este o mare mângâiere şi bucurie mai ales pentru cei adormiţi, trecuţi la Domnul (nu „în nefiinţă” cum se exprimă unii, care n-au idee de creştinism) şi care aşteaptă învierea de obşte, după cum şi noi o aşteptăm (şi mărturisim acest lucru şi în Crez).
În vechime, mai ales prin părţile noastre, exista obiceiul ca chiar în ziua de Paşti, la întoarcerea de la Biserică, creştinii să treacă pe la cimitir (mai ales că multe cimitire sunt chiar în preajma sfântului locaş) şi îi salutau pe cei adormiţi cu acelaşi salut „Hristos a înviat!”. În legătură cu acest obicei se cunosc şi diferite semne minunate, cum a fost de exemplu în Lavra Peşterilor din Kiev, când un călugăr a intrat în peşterile unde sunt aşezate moaştele cuvioşilor adormiţi, şi la salutul „Hristos a înviat!”, cei adormiţi au răspuns toţi odată: „Cu adevărat a înviat!”. Deci Învierea ne adună pe toţi şi, practic, „distruge zidul” dintre cei vii şi adormiţi. Apare însă întrebarea, de unde acest „Paşte al blajinilor” şi de ce este sărbătorit el anume acum?
În primul rând trebuie să explicăm termenii. «Пасха блаженных», numită la ruşi mai des «Радоница», a dat în româneşte numele de „Paştele blajinilor” care s-ar putea traduce cu „Paştile celor fericiţi” sau mai simplu: „Paştile celor adormiţi”. E acelaşi Paşti, care începe în Biserică, dar se extinde în două locuri: în casele noastre, când masa este pentru cei vii; şi în cimitire, lângă morminte, când masa şi darurile sunt oferite ca milostenie pentru cei adormiţi. Dacă e să abordăm problema doar din punct de vedere spiritual, acest „Paşti al blajinilor” poate fi sărbătorit odată cu Paştele propriu-zis sau imediat după acesta. Dar întrucât creştinii nu doresc doar să servească o masă sau să facă milostenie în cinstea celor adormiţi, ci să facă şi rugăciuni de pomenire pentru ei – ceea ce e mult mai important – a fost nevoie ca „Paştile blajinilor” să fie mutat cu o săptămână mai târziu. Tipicul bisericesc interzice pomenirea morţilor în toată Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica Tomei, prima de după Paşti. De aceea, a fost obligatoriu ca această zi de pomenire a morţilor să fie mutată cel mai devreme posibil – şi această zi este luni, în săptămâna care urmează după Săptămâna Luminată, fiind totodată şi a 9-a zi de la Paşti.
Ruşii, puternic influenţaţi de spiritualitatea monahală, au mutat această zi abia marţi, pentru că mulţi postesc în ziua de luni (pe lângă miercuri şi vineri) şi o pomenire făcută luni, nu ar permite o bucurie deplină din cauza postului; şi bineînţeles ne referim la bucuria comuniunii cu cei adormiţi, nu la mâncare şi băutură! Deci e mai corect ca „blajinii” să fie sărbătoriţi anume luni după Săptămâna Luminată, când deja sunt permise pomenirile celor adormiţi, dar nu-i greşit să fie pomeniţi nici marţi sau chiar duminică. De exemplu, în perioada comunistă, sărătoarea nu se putea ţinea lunea (cum obişnuiesc moldovenii) şi nici marţea (cum obişnuiesc ruşii), de aceea s-a instituit obiceiul de a începe pomenirea morţilor încă de duminică, ceea ce iniţial nu se practica, întrucât în ziua de Duminică, pe toată perioada anului bisericesc, pomenirile morţilor sunt interzise. În Moldova însă, deja s-a generalizat şi această excepţie, care bineînţeles nu atacă învăţătura de credinţă şi nici rânduielile liturgice fundamentale ale Bisericii.
Mai precizăm că acest „Paşte al blajinilor” e ţinut doar în Biserica Rusă (inclusiv Basarabia) şi în puţine regiuni în Moldova din dreapta Prutului sau din Maramureş. Restul ortodocşilor îi pomenesc pe adormiţi în celelalte zile prevăzute în calendar pentru astfel de pomeniri, în special la Rusalii. Deci, putem spune, „Paştele blajinilor” e un obicei local.
Iată în câteva cuvinte originea acestei sărbători: este o sărbătoare de bucurie pentru Hristos cel Înviat; este o afirmare a credinţei şi nădejdii noastre în învierea morţilor; este şi o zi de pomenire a celor adormiţi, dar una plină de optimism şi bucurie, pentru că prin Învierea lui Hristos, moartea nu mai este un sfârşit fatal, ci doar o trecere spre viaţa veşnică alături de Hristos şi de toţi sfinţii şi drepţii care au bine-plăcut Lui.
Păcat că mulţi au înţeles această zi ca un prilej de a mânca şi a bea la mormintele celor adormiţi, lucru care nu uşurează starea duhovnicească a celor trecuţi la Domnul, ci mai mult o îngreuiază. Moldovenii, în loc să meargă să se roage pentru cei adormiţi şi să facă milostenie (pomană) în ascuns, aşa cum învaţă Evanghelia (Matei 6:3-4), ei se duc ca la un concurs de modă şi se întrec în pomeni care, fiind date „de ochii lumii”, nu aduc nici un folos. Dar cel mai grav este că „ortodocşii” noştri merg la morminte şi beau până nu se mai deosebesc de cei morţi, făcând multă sminteală şi dând prilejuri justificate sectarilor de a ne judeca. Astea sunt lucruri foarte grave, iar preoţii ar trebui să refuze pomenirea acolo unde observă astfel de abuzuri. Trebuie să înţelegem că cei morţi nu au nevoie de cănițe, farfurii şi colăcei, căci ei oricum nu mănâncă şi nu beau… Mai bine e să dai câteva sute de lei la un bătrân, la un orfelinat de copii sau la un bolnav care nu are bani de medicamente – şi toate astea în ascuns, ca să fie şi folos – dar dacă vrei numai să te pui la întrecere cu cineva sau să te lauzi cu pomenile tale, mai bine stai acasă, căci o astfel de abordare este una păgână şi nu are nimic comun cu creştinismul.
Şi, dacă dorim să facem după cum învaţă Hristos, să nu ne temem de ce va zice lumea sau chiar rudele noastre, căci lumea judecă doar aici şi ea însăşi cade în propria judecată, dar în „Ziua cea Mare a Judecăţii” Hristos va fi Judecătorul şi El ne va judeca după poruncile date de El, nu după moda şi mintea oamenilor decăzuţi.
Iată ce ne învaţă Hristos în legătură cu aceasta (Luca 14:12-14):
Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.
Ierom. Petru (Pruteanu)
Sursa: http://www.teologie.net/