Ca în fiecare an, ziua de 10 august ne-a readus în memorie chipul luminos şi viaţa pilduitoare a mitropolitului Visarion Puiu, care a iubit adevărul şi cuvântul mai presus decât orice. Apreciat de unii, dispreţuit de alţii, mitropolitul Visarion Puiu reprezintă pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române interbelice şi postbelice un exemplu de dăruire totală lui Hristos şi Bisericii Sale. Cu riscul de a fi catalogat un ierarh incomod, Visarion nu făcea concesii. Nu păstorea de dragul de a păstori, nu predica de dragul de a vorbi.
Destoinic, a ştiut să păstreze cu sfinţenie odorul de mare preţ ce i-a fost încredinţat de Hristos, Marele şi Veşnicul Arhiereu, şi anume poporul cel drept-credincios, pe care l-a păstorit cu demnitate şi responsabilitate. Întotdeauna a spus adevărul, chiar dacă a deranjat, chiar dacă pentru acest principiu a trebuit să ia drumul pribegiei şi să guste amarul exilului ultimii 20 de ani ai existenţei sale, stingându-se din viaţa pământească cu dorul de ţară, de Biserica neamului, de locurile natale dragi.
„Sunt liniştit; are şi cine să mă îngroape“
Aşadar, pe 10 august anul acesta, la ora 13, s-au împlinit 48 de ani de când Domnul a chemat la Sine pe unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei din perioada interbelică şi chiar postbelică, Visarion Puiu. În aceste clipe de pioasă amintire se cade să ne reamintim de clipele cele din urmă ale ierarhului bucovinean, prin intermediul informaţiilor ce mi-au fost istorisite de preotul Dumitru Emilian Popa din Freiburg – Germania. Părintele Dumitru, mutat şi el la Domnul în anul 2004, a fost unul dintre ucenicii de suflet şi unul dintre puţinii români care l-au preţuit pe mitropolit necondiţionat, până la capăt. El a avut fericirea să primească Sfânta Taină a Preoţiei chiar prin mâinile iubitului său duhovnic şi mentor, vlădica Visarion. După hirotonie, mitropolitul i-a spus: „iată că acum eşti în regulă. Şi acum, în sfârşit, sunt liniştit; are şi cine să mă îngroape.“
Într-una dintre multele vizite pe care i le făcuse în vara lui 1963, ucenicul a observat că vlădica parcă nu mai avea răbdare; ca şi cum ar fi aşteptat de mult acea zi în care să-i explice cum trebuie să decurgă slujba înmormântării sale. Deja semnele bolii erau din ce în ce mai evidente. Luă un aghiazmatar, continuă părintele Dumitru, şi-mi arătă ce trebuie şi cum trebuie să fac. Eu tot încercam să mă abat de la acest subiect, dar nu am reuşit. După ce-i explică cum trebuie să decurgă pregătirile şi slujba înmormântării, îi spune: „mi-am făcut o casă nouă şi te invit să o vezi!“ Mirat, îşi aminteşte părintele, pornesc însoţit de vlădica, ieşim afară din sat şi facem spre dreapta, intrând în cimitirul satului. La capătul cimitirului, spre stânga, era un mormânt nou, frumos betonat, cu o piatră funerară pe care scria numele mitropolitului, cu data naşterii şi ţara sa de origine – România.
În luna iulie a anului 1964, după ce primise vizita din ţară a fratelui său, dr. Constantin Puiu, bucuros, vlădica se pregătea de repatriere. Simţindu-şi sfârşitul aproape, voia probabil să aştepte învierea de obşte în pământul pe care l-a iubit, pentru care a luptat şi pentru care a suferit foarte mult. În mod subit, bătrânul mitropolit răcise foarte tare şi făcuse un al doilea infarct. După trei săptămâni de la dramatica şi eşuata încercare de repatriere, într-o zi de luni, pe 10 august 1964, părintele Dumitru a primit telefon de la persoana ce-l îngrijea pe mitropolit, care, cu o voce tremurândă, îi dădea ineluctabila veste: la ora 13, după ce a prânzit, Înalt Preasfinţitul Visarion a adormit liniştit. Părintele a plecat de îndată către Viels Maisons, nu înainte de a strânge o colectă de la membrii comunităţii româneşti din Paris. Suma nu a fost prea mare, deoarece, fiind în miezul verii, foarte mulţi români nu au fost de găsit, fiind plecaţi în concediu. De aceea, împreună cu Nicolae Guguianu, reprezentat de marcă al comunităţii româneşti din Paris, au apelat şi la câţiva locuitori din Viels Maison, mai ales dintre vecinii locuinţei defunctului ierarh de pe „Rue du qartier neuf“. După aceasta, s-au rânduit cele de cuviinţă înmormântării.
Vineri, 14 august 1964, în biserica parohială din sat, de rit romano-catolic, a avut loc slujba pogribaniei, oficiată de un sobor de preoţi şi diaconi, în frunte cu protoiereul Mitrofor Emilian Vasiloski, superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, apoi preoţii Kowalawski, Nicolae Staski şi arhidiaconul Nicolae din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din Paris. Alături de aceştia amintim şi pe cel ce s-a îngrijit de cele necesare înmormântării, preotul Dumitru Popa. După slujba oficiată în biserică, cortegiul funebru a pornit spre mormântul dinainte pregătit de însuşi mitropolitul. Cuvânt de despărţire şi omagiere a personalităţii mitropolitului Visarion Puiu au ţinut: părintele Emilian Vasiloski, părintele Nicolae Staski şi domnii Virgil Mihăilescu, directorul Bibliotecii româneşti din Freiburg – Germania, Demostene Nacu, delegat din partea Bisericii româneşti din Paris. Din ţară nu a ajuns nimeni, nici chiar fratele mitropolitului Visarion.
În anul 1992, după moartea părintelui Vasile Boldeanu, noul superior al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, părintele Mihai Constandache, a reînhumat rămăşiţele pământeşti ale Înalt Preasfinţitului Visarion în cavoul bisericii româneşti din Paris, aflat în cimitirul Montparnasse. În aceeaşi criptă mai odihnesc: arhim. Ioasafat Snagoveanu, fondatorul bisericii româneşti din cartierul latin al Parisului, în anul 1853, ieromonahul Pahomie Boldeanu, tatăl părintelui Vasile Boldeanu, însuşi părintele Vasile Boldeanu şi episcopul Teofil Ionescu, trecut şi el la cele veşnice în anul 1975. Tot în cimitirul Montparnasse mai sunt înmormântaţi alte distinse personalităţi ale poporului român: Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Eugen Ionesco.
Vlădica şi-a exprimat dorinţa ca măcar rămăşiţele pământeşti să-i fie repatriate
Părintele Dumitru, în multele discuţii telefonice pe care le-am avut, mi-a mărturisit că suferindul vlădică, după plecarea fratelui său şi conştient că sfârşitul se apropie, fără ca el să mai poată călca pe sfântul pământul românesc, şi-a exprimat în repetate rânduri dorinţa ca măcar rămăşiţele pământeşti să-i fie repatriate. Chiar în ultime zile îşi testamentase şi locul, anume Iaşul, Cimitirul Eternitatea, lângă părinţii săi, Ion şi Elena Puiu.
Este ştiut însă că locul ales de însuşi ierarhul Visarion pentru aşteptarea venirii Marelui Arhiereu şi Judecător a fost Schitul Vovidenia, devenit punct de reculegere şi retragere încă din timpul vieţii sale pământeşti. Unul dintre documentele expuse în casa muzeu arată că patriarhul de atunci al României, Nicodim Munteanu, îi aprobă mitropolitului Visarion construirea cavoului la Schitul Vovidenia. Aşadar, ierarhul dorea în mod explicit să fie înmormântat în „poiana liniştii“, la Vovidenie. Probabil că a şi început cele de trebuinţă pentru a-şi pune în aplicare năzuinţa de suflet. Este păcat că nu s-a mai păstrat proiectul cavoului. Putem deduce că ar fi fost unul deosebit, dacă privim doar la placa funerară pregătită în acest scop. Este din marmură albă de Carara, frumos împodobită. Lespedea de mormânt a stat în Reşedinţa episcopală de la Vovidenie, până când aceasta i-a fost pusă la dispoziţie scriitorului Sadoveanu, în anul 1948. Constantin Mitru, secretarul personal al romancierului, îmi spunea că piatra de mormânt a fost dusă atunci la Mănăstirea Neamţ, unde astăzi poate fi admirată în gropniţa marii lavre, deşi cred că locul ei cel mai potrivit ar fi la Schitul Vovidenia. Prin aceasta s-ar împlini măcar în parte dorinţa de suflet a mitropolitului Visarion. Am spus în parte, pentru că sufletul paradigmaticului ierarh şi patriot îşi va găsi adevărata odihnă numai atunci când trupul său va fi adus în pământul pe care l-a iubit neţărmurit şi pentru care a suferit atâtea umilinţe. Testamentarea pe care a făcut-o nu cu mult timp înainte de moarte o putem considera ca o a doua variantă pe care mitropolitul a ales-o, având în vedere că deja în 1964, casa de la Vovidenie trecuse în proprietatea statului, în ea organizându-se un muzeu memorial dedicat cunoscutului prozator.
Acum, când imobilul a reintrat în proprietatea Bisericii şi când numele mitropolitului Visarion este pomenit aici cu pietate şi cuvenită recunoştinţă, ar fi timpul ca rămăşiţele sale pământeşti să fie aduse acasă, pentru a se odihni în pământul ţării, şi depuse aici, la capătul aleii de brazi, plantată din iniţiativa sa în 1937, după terminarea Reşedinţei episcopale. Voia, probabil, ca timpul petrecut la Vovidenie să-i fie vegheat de perenul verde al bradului, care să-l înconjure şi să-i amintească de frumuseţile veşnic vii ale sufletului, care caută neîncetat pe Dumnezeu.
www.doxologia.ro