Cine fuge de Cruce, fuge de Dumnezeu. (Sfântul Teodor Studitul)
În Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Moldova, Înaltpreasfințitul Mitropolit Vladimir, Preasfințitul Siluan, Episcop de Orhei, Vicar mitropolitan, a săvârşit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului” din Chișinău. Preasfinței Sale i-a coliturghisit soborul de slujitori ai Catedralei.
Sfânta Evanghelie care se citește în această Duminică ne vorbește despre cruce, dar și de mântuire: „Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.”
Prin suferinţa Sa, Mântuitorul a adus o nouă perspectivă Crucii: suferinţă, dar nu spre moarte, ci spre viaţă; popas spre bucuria învierii. Puţina suferinţă a Crucii, ne scapă de veşnicia morţii. De aceea, Hristos aştepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau şi se bucurau de chinuri, ştiind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 9, 18).
„Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutându-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mântuit,” ne spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Să acceptăm, pentru început prin credință, iar apoi și încredințare că dimensiunea care împlinește existența noastră o reprezintă relația vie cu Dumnezeu. Cel care înțelege acest lucru capătă o perspectivă nouă asupra lumii și a propriei sale existențe. Atunci Crucea se preschimbă din simbol al suferinței personale în mijloc al ridicării la măsura lui Hristos. Doar din El se revarsă în sufletele noastre apa vieții celei veșnice, care adapă sămânța Împărăției cerurilor, a celei aflate înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21). Doar atunci vom putea gusta din roadele cele dulci ale asemănării noastre cu Dumnezeu Însuși.
Sursa: https://manastireacurchi.md/
