Una din ocupațiile lumii moderne constă în a „tachina” răul acumulat sub diferite aspecte înlăuntrul omului, ca să fie exprimat. Se subvenționează cele mai variate fantezii și invenții pentru a le materializa și răspândi în mediul uman, modelând mentalitatea oamenilor într-un câmp informațional unic. Toate aceste inițiative și experiențe se practică la scară largă, având menirea să captureze cât mai multe suflete, desemnându-le cursul către o „dezvoltare” personală programată. Nu știu de ce se consideră că astfel, participând la asemenea acte publice, societatea devine mai sănătoasă.
Este cert, că orice rău acumulat în om tinde să se manifeste în natură și societate. Răul caută să se materializeze, să-și formeze cât mai multe identități. Se impune într-un mod foarte subtil, demolează conștiința, devenind tot mai rezistent, ca omul să-l acapareze și să se facă părtaș faptelor pe care nu le conștientizează. Răul ne obsedează tot mai insistent pentru că în lume slăbește credința. Golul necunoașterii și neîncrederii pătrunde tot mai adânc în conștiința comunității umane. Imensele fluxuri informaționale învăluie sufletele pustiite care mai păstrează careva cunoştinţe teoretice despre un Dumnezeu abstract, impersonal și izolat în transcendent. Lumea s-a polarizat, trăiește în lux și nepăsare, sărăcie şi înstrăinare, ură și premeditare. Îndepărtându-se de Dumnezeu, înclină către raționalizarea vieții și prioritățile rațiunii. Elaborează formule de comportament, de atitudine, de conviețuire, gestionând ofertele și dinamica evoluției. Lumea trăiește o cumplită dezbinare – materială, spirituală, culturală, morală, socială. Rezultatul pierderii credinței este dezastrul care confruntă astăzi omenirea: dezmățul, criminalitatea, lăcomia, bolile psihice etc. Toate acestea exprimă, întâi de toate, o degenerare spirituală a ființei umane dominate de grave boli de suflet care au progresat și s-au consolidat fiind alimentate de vlaga păcatului neconștientizat și nemărturisit. În forma lor cea mai evidentă dereglările interioare exprimă o necorespundere între viață și tendințele existenței.
Astăzi nu mai este actual și suficient doar să se discute despre niște patimi care se animă în anumite condiții. Este tot mai multă lume care nu se mai îngrijorează de prezența acestora, chiar dacă o alertează și suferă mult în urma lor. Patimile sunt depășite, dar nu prin faptul că au fost învinse și extirpate. Dar prin aceea că au devenit o normalitate incontestabilă. Au pus baza unor stări înfiorătoare și continui. Una din aceste stări extremale și antiumane în care s-au pomenit mulți oameni este homosexualitatea. După cum stricăciunea, schimbând sute de generații, a fost asimilată ontologic și s-a instalat autoritar în trupul uman, la fel și homosexualitatea a fost precedată de asimilarea îndelungată a răului inerent, având excitanți exteriori dintre cei mai feluriți. Nu întâmplător și-a găsit un loc stabil și trainic în societatea contemporană. Ceea ce a contribuit esențial la răspândirea vertiginoasă a acesteia este industria sexului, care de multă vreme face ravagii în sufletele oamenilor, asediindu-le și penetrându-le mințile. Pe acest teren fecund a încolțit și a crescut homosexualitatea, având ca fertilizanți întregul arsenal de mijloace complimentare. Pornografia, casele de toleranță, prostituția stradală, incestul și asuprirea sexuală în familie susținute și propagate de mas-media, lasă un imens siaj provocator care exploatează la maxim căutările spirituale ale tinerilor. Este de constatat că apariția homosexualității și derivatelor acesteia, ne vorbește de starea generală a mediului de ambianță care i-a generat și favorizat extinderea. Și, atunci când vorbim de civilizația în care ne vrem să fim, să nu uităm de acest lucru. Să nu uităm că seducătoarea civilizație occidentală, cu conceptele ei pervertite a libertății și democrației, a creat condiții obiective pentru cultivarea a tot felul de imbecilități și acțiuni incompatibile cu statutul moral-spiritual a ființei umane. Societatea occidentală a evoluat înspre decadență și non-valoare. Criza care o străbate nu este doar economică, ci una mult mai profundă și mai gravă. Este limita deșertăciunii nihiliste și incompatibilității omului cu umanul.
În prezent, moartea spirituală este în vizorul lumii întregi. Oamenii mor pe picioare, chiar dacă mai umblă un timp și mai încearcă să se manifeste ca ființe vii. Trupul nu mai rezistă la stresuri, șocuri, tensiune, violență. Sufletul nu mai poate găsi ieșire din această degringoladă a degradării, pentru că îi este ruinată legătura cu Dumnezeu, Dătătorul de viață. Lumea se epuizează și se prăbușește în sine. Aceasta este moartea cea veșnică. De la despărțirea de Dumnezeu începe calea omului spre moarte. Căci moartea fizică prematură, nefirească, alogică, este doar un efect exterior care certifică similitudini ale morții spirituale.
Republica Moldova, împreună cu cetățenii ei, urmează să fie atrasă în acest sorb al dezumanizării. Veriga de ancorare este legea anti-discriminare, legea privind egalitatea de șanse. Este un moment crucial pentru țara noastră. Dacă se permite și se legiferează homosexualitatea ca normalitate, preferință, succes, ori chiar ca drept, în calitate de cine sunt tratați cei sănătoși, majoritatea? Ca ființe inconștiente, ca ne-oameni!? Nu li se încalcă oare drepturile, fiind puși să co-existe în această comunitate? Este oare democratic să ataci libertatea și convingerile majorității în favoarea unei minorități care dorește neapărat să-și declanșeze public stările paranormale? A cui drepturi sunt încălcate? După cum s-a dovedit însă, votând legea anti-discriminare, parlamentarii noștri nu erau tare îngrijorați de așa ceva. Aprobarea legii înseamnă, în linii generale, următoarea finalitate: să sacrificăm omul ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – cu toate atributele umanului în el – în numele unei convenționale prosperări? Iată între ce avem de ales. Nu trebuie să ne amăgim și să trecem sub pretextul aderării la o civilizație superioară aceste detalii care alcătuiesc de fapt esența existenței şi credinței noastre milenare profanate și desconsiderate de forumul suprem al țării.
Creându-l pe om Dumnezeu i-a definit legile existenței și drepturile, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți” (Fc. 1, 28). Acesta este dreptul sacru la viață. Și nu există priorități, decât în mințile bolnave, care l-ar contramanda! Căci omul nu poate „desface” ceea ce a prestabilit Dumnezeu. În această poruncă se află întreaga umanitate, relația binecuvântată dintre bărbat și femeie. Ulterior Iisus Hristos a reconfirmat căsătoria legitimă dintre bărbat și femeie la nunta din Cana Galileei. Altă definiție a dragostei nu există, din simplu motiv, că nu este aprobată de Dumnezeu. Adică, nu este umană (!) pentru că se află în afara limitelor umanului desemnat de Creatorul omului. Poate fi numit drept al omului ceea ce nu este uman? În nici un caz! Nimic din ceea ce este antiuman nu poate fi luat ca drept al cuiva. Pe această bază nu poate fi construită nici o morală, oricât de legitimă ar părea! Dacă nu-l recunoaștem pe om ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu atunci cu același succes poate fi legitimat „dreptul” de a ucide, „dreptul” de a jefui, „dreptul” de a vandaliza ș.a.m.d. Așadar, homosexualitatea nu este un drept pentru că nu ține de uman și nu este specific fiinţei umane, cu toate că oamenii şi-o atribuie şi numai ei o practică. Este mai curând un anti-drept. Iar legea anti-discriminare care face referință la așa zisele minorități sexuale, nu apără drepturile omului după cum vor să ne asigure promotorii acesteia, dar este un act insinuant de demoralizare. Nimic mai mult. Și, prin aceea că este dezaprobată, nu se încalcă drepturile omului, pentru că nu se atentează asupra umanului. Ba, dimpotrivă, numai prin respingerea acestei legi umanul este protejat și rămâne intact. Istoria omenirii cunoaște cazuri similare când neascultarea oamenilor a atras mânia lui Dumnezeu. Sodoma și Gomora – orașele în care înflorea desfrâul în formele actuale – au fost șterse de pe fața pământului. Acceptând legea anti-discriminare ne punem în situația sodomiților și riscăm să avem soarta locuitorilor vechilor orașe.
Sfântul Ioan Gură de Aur într-o lucrare despre diavol și magie îi avertizează pe creștini că diavolul nu are puterea să intre pe ușă, adică în mod deschis, dar numai să se strecoare, pentru că are chipul minciunii și nu are adevăr în el. Se târăște făcându-și loc. La fel este și cu legea anti-discriminare, fiind promovată sub masca toleranței, adică îngăduinței imoralității. Vedem cum se frământă și se remodelează pentru a găsi crăpătura prin care să se infiltreze. Se deghizează și se reeditează imitând comportamentul celui necurat. Nu mai încape nici o îndoială că este o lucrare vrăjmașă. Este important să înțelegem că nu-și schimbă esența, ci doar înfățișarea. Nu este exclus că va mai lua alte conținuturi, denumiri, până va fi ascuns și tăinuit ceea ce urmează să fie consfințit.
Cât de jalnici și neputincioși sunt acei care încearcă să explice necesitatea promovării acestei legi, inventând motive și cauze în care singuri nu cred. Iată ce înseamnă dezbinarea, în forma ei cea mai banală: pe de o parte să-ți construiești o familie sănătoasă în care se nasc copii, iar pe de altă parte, pentru bani, să-ți convingi copiii, că familiile din persoane de același gen sunt cele normale. Să le spui propriilor copii că ei sunt o greșeală și nu trebuiau să se nască, iar cele morale și superioare lor sunt cuplurile homosexuale. Dar să nu uităm că omul este creat să dăruiască viață, precum ne-a dat-o Dumnezeu.
În discuțiile inițiate în jurul acestui subiect, celor sănătoși li se impută intoleranța! Nu este însă vorba de toleranță. Dacă cineva care își respectă statutul de om cu suflet în trup se pronunță împotriva acestor oribile vicii, nu înseamnă că este intolerant! Toleranța în acest caz însemnă indiferență. În limbaj religios este lipsa de grijă față de aproapele. Altfel spus, această interpretare a toleranței, atât de mult propagată și manipulată, este încă o metodă inventată de a ataca fundamentul Bisericii care urăște păcatul și propovăduiește dragostea față de orice om. Care ar fi în acest caz grija adevărată? Nu altceva decât tratamentul minuțios și îndrumarea către acest tratament. Dacă un om sănătos nu vrea să intre în contact cu un om bolnav de gripă sau tuberculoză, nu înseamnă că este intolerant. Cel sănătos reacționează firesc și se protejează de cel bolnav pentru a nu se expune riscului de a fi contaminat. Iar medicii și societatea dau recomandări celor bolnavi – să se izoleze în locuri special amenajate unde pot fi asistați și vindecați. Este o reacție normală pentru o societate sănătoasă. Și invers, pentru un om dereglat, cu patologii pronunțate, ori pentru o societate care zace într-o „maladie” similară, este normal ca un grup de bolnavi – de SIDA sau de alte maladii contagioase – să defileze în centrul unui oraș sub aplauzele trecătorilor? Este nu doar ridicol să vezi sau să participi (fie și pasiv) la așa ceva. Această poziție mai înseamnă să pledezi pentru o asemenea stare de lucruri, ca și când ai accepta să fii în situația unui om sărit de pe fix.
Este inuman să admiți și să susții orice boală, de suflet ori de trup, sub masca drepturilor omului. Când ni se spune că trebuie să acceptăm prostituarea tinerilor ca pe un act al democrației, ni se atribuie postura de psihopați, locul cărora este la ospiciu. Dar anume aceasta ne cere UE – ca niște oameni demni de milă, atunci când au paroxisme de boală, să mărșăluiască pe străzi pentru a fi venerați și încurajați. De altfel, bolile de suflet, cu toate că sunt mult mai individuale ca cele trupești, tot se transmit de la om la om. Numai că altfel, nu prin microbi, bacterii sau agenți patologici, dar prin conștiință. În caz contrar răul nu s-ar înmulți. Un rău îl incită pe altul, căpătând împreună mai mare putere. Creând condiții de răspândire și încetățenire necontestată a răului, omenirea se autodistruge. Pentru a-l implanta direct în sufletul omului prin simțurile lui sunt alese metode și instrumente pe măsură care îi asigură o publicitate largă: omuciderea şi suicidul, ecranizarea groazei și cultivarea fricii față de un pericol virtual, imaginile obscene, sunetele stridente etc. Toate acestea sunt atacuri asupra conștiinței. Iar în lumea civilizată legea care permite astfel de acțiuni se numește democrație. De acestea ne ferește și se ferește Biserica care lucrează mântuirea sufletului. Iată prin ce încurcă Biserica – că se opune răspândirii viciilor exterminante în rândul celor sănătoși.
Un om sănătos nu-l poate discrimina pe unul bolnav. Sănătatea nu este o discriminare. Sănătatea nu pricinuiește disconfort și nu face rău nimănui. Dimpotrivă. Discriminare este ceea ce atentează asupra sănătății. Este oare discriminat un copil dacă este ținut într-un permanent pericol de îmbolnăvire? Desigur! Bineînțeles că da! Pentru că discriminarea înseamnă atmosfera și pericolul îmbolnăvirii. În această ordine de idei, interzicerea paradei homosexualilor este interzicerea discriminării, și nu invers. Iar promovarea legii anti-discriminare în varianta impusă de UE înseamnă discriminarea celor sănătoși. Și nu este vorba numai de morala omului, dar până la urmă – de suflet. Deoarece, răul acumulat în suflet foarte repede remodelează trupul. Bolile sufletești dau efecte în trup și le determină pe cele trupești. După părerea „autorităților” europene însă ”civilizat” înseamnă bolnav sau cel puțin acceptul de a supraviețui într-un astfel de mediu. În așa caz ar trebui să-i scoatem din spitale pe toți cei năcăjiți, să-i adunăm în fața lumii și să-i aplaudăm pentru meritele lor „excepționale” pentru a-i pune în exemplu ”demn de urmat” celorlalți.
Un alt moment important constă în faptul că Biserica nu doar este împotriva păcatului, care în mod firesc înseamnă o neputință, o reacție inadecvată (incorectă) la ceva, o trădare față de sine și chiar o rușine. Biserica este împotriva lucrurilor care pervertesc sufletul și încurcă mântuirii. De aceea, nu face publicitate păcatului, știind că acesta, prin esența sa, este expresia unei dureri ascunse, a unei suferințe profunde, pe care o tratează. Din acest motiv mărturisirea păcatului se face în taină, nu în piețe și nu public.
Pretinsa lege anti-discriminare înseamnă în fond nerecunoașterea Ortodoxiei ca învățătură dreaptă despre valorificarea autentică a vieții, atitudinea corectă a omului față de sine și aproapele său. Această lege ne cere să renunțăm la principiile morale creștine și a iubirii care se naște din curăția sufletului dar nu din întinare. Ceea ce este spurcat nu are nimic cu iubirea și este extrem de anormal. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume. Tratarea lor superficială inversează noțiunile și creează confuzie. Pe această tactică este bazată întreaga ideologie a democrației. Dar să punem corect accentele! Tot ce este patimă se ridică din trup, iar iubirea ține de suflet. Iubirea se manifestă prin trup dar nu este o prioritate a trupului. Dacă sufletul zace într-o boală chinuitoare omul trăiește sau tinde către cultul plăcerii. Pentru că boala îl condiționează. Cultul plăcerii completează cu abundență rândurile agresorilor, perverșilor, persecutorilor, teroriștilor, falsificatorilor, alcoolicilor, narcomanilor etc., devenind cultul civilizației. Este vorba de educație și circumstanțe, nu de altceva, pentru că nimeni nu se naște fumător, schizofrenic ori sadic. Iată de ce homosexualitatea – dereglarea ascunsă care a progresat și a culminat într-o stare constantă – se confundă cu sentimente înalte! După cum un bețiv terminat nu poate aprecia gustul și calitatea vinului consumat, un palavragiu nu poate pătrunde în esența și greutatea cuvintelor rostite, desfrânatul nu poate pătrunde în iubirea adevărată. Cel desfrânat, fiind într-o excitare nestăpânită, tot crede că iubește. ”Iubirea” sa însă este una foarte stranie, pentru că nu ține de persoană, dar de ceea ce-i poate satisface necesitatea. Pentru desfrânat nu există sentiment, nu există frumos și persoană iubită, dar există necesitate acută. Și dacă nu-i este satisfăcută necesitatea iubirii sale într-o secundă se transformă în violator. Împreună cu acesta suferă și femeia care crede sincer că este iubită.
Încurcătura în această chestiune a introdus-o Organizația Mondială a Sănătății care a exclus homosexualitatea din Clasificarea Internațională a Maladiilor. Drept argument pentru o astfel de decizie a servit descoperirea unor disfuncții genetice la indivizii cu predispoziții către această boală. Este însă greșit să-l reducem pe om la nivelul unei ființe condamnate din naștere. Au trecut mai bine de două decenii din acel moment când această boală a fost investită în drept de stare normală. De atunci multe lucruri s-au schimbat, fiind investigate și analizate cu o minuțiozitate deosebită. Iar descoperirile din ultima vreme ne vorbesc contrariu. Iată și o concluzie argumentată științific care dă lucrurile pe față: Chiar dacă în urma investigațiilor se vor găsi dovezi și se va descoperi indubitabil o genă specifică acestei înclinații la unii indivizi, nu vom putea niciodată admite că ființa umană este doar rezultanta psihosomatică a unui algoritm genetic și prizoniera acestui algoritm. Omul este ființă spirituală creată în și cu deplină libertate a voinței sale. Ceea ce o face de altfel și responsabilă. Homosexualitatea nu este un dat genetic, ci o practică sexuală favorizată social, un obicei care se deprinde prin practică, în prezent, la îndemnul sau constrângerea homosexualilor experimentați, aflați în focarul acestei epidemii.
Acesta este un extras din cartea Bolile homosexualilor – un documentar medical la zi, alcătuită, tradusă, prefațată și adnotată de Genoveva Tudor, care vine să confirme poziția dreaptă a Bisericii și să combată părerea a multor deputați din parlamentul Republicii Moldova. Având la bază sinteza unui amplu material a cercetărilor în domeniu, cartea scoate în evidență feluritele forme și conținuturi ale unei latențe nocive greu de detectat. Este recomandată nu doar medicilor și bolnavilor, dar şi tuturor celor care se află în pericolul de a cunoaște și a trăi reversul nedorit al naturii umane.
Valeriu IONAȘ, pedagog, publicist ortodox
(fragment din cartea
“Realitatea spre care tindem”)