Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

sâmbătă, 28 iulie, 2012

Sfântul Cneaz Vladimir Întocmai cu Apostolii, încreştinătorul Rusiei

Sfântul Întocmai cu Apostolii, Marele Cneaz al Vladimir era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor şi al Sfintei Olga şi strănepotul lui Ruric, cel chemat de nemţi la domnia Rusiei, care îşi trăgea seminţia sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev şi a născut din Sfînta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Olg şi Vladimir, nu însă dintr-o femeie.

Când ajunsese cneaz, Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea şi cu mîntuirea împărăţiei sale, mai mult decît alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credinţa lor. La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat: „Ce fel este credinţa voastră?” Ei au răspuns: „Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte voieşte cineva şi să ne desfătăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc şi să nu bem vin”. Apoi mai spuneau şi alte multe lucruri de necinste şi de ruşine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur şi înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dînşii: „Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia şi beţia se face cu băutură”.

După aceea, au venit de la nemţi, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului şi de la ceilalţi domni, fiecare spunînd că credinţa lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit. Încă şi evreii au venit, spunîndu-i despre credinţa lor că este mai bună decît toate credinţele. Atunci Vladimir i-a întrebat: „Unde este pămîntul şi împărăţia voastră?” Ei au răspuns: „Pămîntul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre l-a dat creştinilor”. Vladimir le-a zis: „Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, cînd voi înşivă sînteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspîndit prin pămînturi străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?” Acestea zicîndu-le, i-a izgonit din faţa sa.

După toţi aceştia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile şi Constantin, împăraţii greceşti, şi de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvîntăreţ şi insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă – Mai este un filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) şi apoi în Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof, Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani şi mai mult, iar acesta de pe urmă se numeşte de alţi istorici şi Chir).

Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credinţa creştină, începînd de la zidirea lumii, explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pînă la pătimirea care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce, pentru mîntuirea omenească, şi pînă la Învierea cea de a treia zi din morţi şi Înălţarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre munca cea fără de sfîrşit pregătită păcătoşilor şi despre răsplătirea drepţilor întru împărăţia cerurilor.

Apoi i-a dat lui în dar o pînză mare ţesută cu aur, pe care era închipuităînfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi despărţirea păcătoşilor de drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeaşi parte dreaptă era şi Raiul; iar păcătoşii stăteau de-a stînga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoşatele chipuri ale diavolilor şi se mai vedeau şi diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu de-amănuntul, a zis: „Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru slava Sa, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe cîţi va afla drepţi, îi va pune de-a dreapta Sa, şi-i va trimite în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe cîţi îi va afla păcătoşi, îi va pune de-a stînga şi-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfîrşite”.

Vladimir, auzind acestea, a suspinat şi a zis: „Fericiţi cei ce vor sta de-a dreapta şi amar celor ce vor sta de-a stînga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: „Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi de vei primi Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămîne în necurăţie, locul tău va fi la stînga”. Atunci Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: „Voi mai aştepta încă puţin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credinţele”. Apoi, dăruind daruri filosofului şi celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.

Plecînd Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dînsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a zis: „Iată, au venit la mine înţelepţi din diferite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani, de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudîndu-şi fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au venit creştinii. Aceştia îmi spuneau despre credinţa lor lucruri multe şi minunate, mai mult decît alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar păcătoşii se vor munci în veci”.

Atunci boierii şi dregătorii au zis către dînsul: „Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce eşti, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dînşii pe cei mai aleşi pe la diferite popoare, ca să vadă şi să ştie felul de credinţă, adică, cum slujeşte cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îţi vor spune ţie şi nouă toate faptele cu de-amănuntul”. Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în diferite ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la Constantinopol şi au scris împăraţilor greceşti, Vasile şi Constantin, pricina venirii lor. Împă-raţii s-au bucurat şi îndată au spus despre dînşii Preasfinţitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti şi au săvîrşit dumnezeiasca Liturghie cu mulţi episcopi şi preoţi.

Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Văzînd ei frumuseţea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, şi auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca şi cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.

După săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriarhii au făcut cinste şi ospăţ mare solilor din Rusia şi, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toţi boierii şi bătrînii săi şi a poruncit ca trimişii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut şi auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credinţa fiecărui popor şi de-spre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la creştini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi cum au văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veşminte ale preoţilor, rînduiala slujirii foarte cinstită şi cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simţeau, nici nu cunoşteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer. Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creştinii din Constantinopol. „Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat”.

Boierii au zis către Vladimir: „Dacă credinţa creştinească n-ar fi bună şi adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credinţă, pentru că era femeie foarte înţeleaptă”. Atunci Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte puţin în mintea sa, a cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care să-l aducă degrabă spre săvîrşirea lucrului ce gîndise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii fiind întunecaţi cu întunericul păgînătăţii, s-a prelungit încredinţarea şi botezul lui pînă la o vreme, pînă ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraţilor greceşti, să ia cetăţile lor şi să cîştige dascăli creştineşti care să-i înveţe credinţa.

Mai târziu cneazul a primit botezul creştin, după care a fost botezat şi poporul în anul 989.

După botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărîme idolii şi capiştile lor să le risipească pînă în temelie. Pe Perun, idolul cel mai întîi, a poruncit să-l lege de coada calului şi să-l tîrască din deal la vale spre rîul Nipru, punînd 12 oameni să-l bată cu beţe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simţea vreo durere, fiind de lemn neînsufleţit şi nesimţitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului. Deci, tîrîndu-l la mal, l-a aruncat în rîul Nipru. El a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idoli la mal, pînă ce nu vor trece pragurile ce sînt în josul Niprului, iar vîntul şi valurile, l-au aruncat sub un munte mare, care şi acum se cheamă al Perunului. Se mai povesteşte şi aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legîndu-l credincioşii cu funii, l-au tîrît la rîul Nipru ca să-l înece, iar alţii îl băteau cu beţe fără de milă şi diavolul răcnea în idol ca şi cum suferea durere.

Aruncîndu-l în rîul Nipru, pe cînd se scufunda, poporul, care era întunecat cu credinţa, mergea pe mal, plîngînd şi strigînd: „Vidibal gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: „Înoată şi ieşi la mal”. Diavolul, mişcînd pe idol, a ieşit la mal acolo unde este mînăstirea Viduviţca. Însă, cînd necredincioşii au vrut să-l ia, au alergat credincioşii şi au legat o piatră de el, aruncîndu-l iarăşi în rîu, unde l-au înecat. Locul la care a ieşit idolul Vidibal, din vremea aceea s-a numit Vidibal. Pe toţi ceilalţi idoli i-au sfărîmat din porunca marelui domn, pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alţii în foc. Văzînd kievenii cei necredincioşi sfărîmarea şi pierzarea idolilor celor vechi, plîngeau şi se tînguiau după ei, iar cei pricepuţi ziceau: „Înţelept este voievodul şi boierii lui. Ei ştiu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă aceşti zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărîma şi nici nu ar fi ales altă credinţă mai bună, lepădînd pe cea proastă”.

După sfărîmarea idolilor şi după risipirea capiştilor idoleşti, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici. Întîi a zidit biserica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfîntului Marelui Vasile, de vreme ce şi Vladimir, din Sfîntul Botez, s-a numit Vasile, întemeind şi alte biserici pretutindeni. El mai ales s-a sîrguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care, mai pe urmă s-a numit Desiatina.

La acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vedea numai o parte, în care se săvîrşeau slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de înţelepţi zidari greci şi înfrumuseţată cu toate podoabele. Deci, săvîrşindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfinţirii şi, precum Solomon cel de demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el, s-a rugat la Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, caută din cer şi vezi, cercetează via aceasta şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora li s-a întors inima în înţelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută şi spre biserica aceasta pe care am zidit-o, eu, nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă se va ruga cineva cu credinţă şi osîrdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i toate păcatele şi dăruieşte-i toate cererile folositoare cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici”.

Vladimir, rugîndu-se din destul, a zis: „Iată, din toată averea mea şi din toate cetăţile mele, dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”. Zicînd aceasta, a întărit-o cu un înscris şi blestem a pus asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva, să ia ceva ce el a dat acestei sfinte biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Vladimir a încredinţat biserica protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. El a adus într-însa moaştele Sfîntului Clement, primul episcop al Romei, şi toată podoaba bisericească cea de mare preţ, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo. El a mai făcut o şcoală pentru învăţătura cărţii, căci pe fiii săi şi pe mulţi copii de boieri a poruncit să-i înveţe Sfînta Scriptură, punîndu-le dascăli iscusiţi. Asemenea a poruncit ca şi pe copiii oamenilor cei proşti, să-i ia la învăţătura cărţii. Dar maicile cele nebune plîngeau după copii ca după nişte morţi.

Nu numai Kievul, dar toată stăpînirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credinţe. Deci a trimis în toate cetăţile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mari. Vladimir vieţuia cu plăcere de Dumnezeu şi cu dreptate, schimbîndu-şi în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe cînd era în păgînătate. El era povăţuit la toată fapta bună de soţia sa, Ana, sora împăraţilor greceşti, cu care vieţuia după legea creştinească. Pe celelalte femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a eliberat, îndestulîndu-le cu bogăţii şi dîndu-le voie, ca fiecare, dacă voieşte, să poată să se mărite cu alt bărbat.

La cea dintîi femeie a sa, Rohmida, fiica lui Rogvold, voievodul Poltiniei, care îi era mai iubită decît altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicîndu-i: „Eu am primit credinţa şi legea creştinească, iar tu să-ţi alegi dintre boierii mei pe care vei voi şi cu el te vei însoţi”. Dar ea a răspuns: „Oare numai ţie îţi trebuie împărăţie cerească, iar mie nu? Şi către acesta, fiind eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci, nu voiesc să mă mărit după alt bărbat. Dar, mă rog ca să mă faci mireasa lui Hristos”. Zicînd ea acestea, şedea lîngă dînsa în vremea aceea, fiul său, Iaroslav, care era şchiop din naştere. Cînd acela a auzit de la maica sa nişte cuvinte ca acelea, a mulţumit lui Dumnezeu de înţelegerea şi de voinţa ei cea bună şi îndată s-a însănătoşit şi a început a umbla, el care pînă atunci nu umblase. De această minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întîi de Rohmida, că are osîrdie spre Hristos şi apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. După primirea Sfîntului Botez, Rohmida s-a tuns în sfîntul chip îngeresc al călugăriei, luînd numele de Anastasia.

După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfin-ţitul Patriarh Serghie, rugîndu-l ca să mai trimită la dînsul arhierei şi preoţi, deoarece are seceriş mult, iar lucrătorii sînt puţini, pentru că la multe cetăţi ale Rusiei trebuie lumină. Oamenii din Rusia nu erau din destul lesnicioşi la duhovniceasca rînduială, pentru că nu demult se începuse între dînşii învăţătura cărţii. De aceea, Preasfin-ţitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alţi episcopi şi preoţi. Vladimir, luînd pe episcopii care veniseră la dînsul, s-a dus cu ei în pămîntul slavon, în părţile Zaliscului, în stăpînirea Rostovului şi a Suzdalului, şi acolo, lîngă rîul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a numit-o Vladimir, după numele său, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. El a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni şi să zidească biserici, şi le-a pus lor episcop. De acolo mergînd în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punîndu-le şi episcop.

Apoi a mers în marele Novgorod şi a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, şi a poruncit să-l arunce în rîul Volhov. Şi, punînd oameni să bată pe idol cu beţe spre batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca şi cum l-ar fi durut: „Vai, Vai! Amar mie, că am căzut în mîinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac multe răutăţi! Vai mie!” Oamenii, tîrîndu-l la pod, l-au aruncat în rîul Volhov şi îndată s-a afundat în adîncime. Dar, după puţină vreme, înotînd împotriva rîului, s-a arătat iarăşi afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băţ, pe care idolul, apucîndu-l, l-a aruncat pe pod şi a lovit pe unul din cei ce-l dorea pe el şi iarăşi, strigînd, s-a afundat şi a pierit cu sunet.

Sfîntul Vladimir, străbătînd şi prin celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi pretutindeni botezînd popoarele, le zidea biserici şi le punea episcopi şi preoţi. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de scaun, şi a împărţit pămîntul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vişeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloţca; pe Sviatoslav, în Turova; pe Iaroslav, în Rostov. După moartea lui Vişeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în Dreblen; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mitislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Vriacislav, la Volina în Luţca şi pe Sudislav, în Iscova. Şi le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste şi în unire şi să nu facă strîmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărîte fiecăruia; ci toţi să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. El le-a mai poruncit şi aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulţească slava lui Hristos Dumnezeu şi să caute mîntuirea sufletelor omeneşti, aducînd pe cei necredincioşi la credinţă, zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop şi preoţi.

Astfel, rînduindu-i pe ei şi trimiţîndu-i la domniile lor, petrecea singur în Kiev. El acum ajunsese la adînci bătrîneţi. Deci, nevoindu-se la lucruri bune, împodobea şi întemeia biserici şi mînăstiri, dînd tuturor milostenie nelipsită şi adeseori punea în curtea sa mese îndestulate pentru săraci; iar celor ce erau neputincioşi, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea acasă toată hrana şi băutura. El avea pace şi dragoste cu domniile de primprejur, cu leşii, cu ungurii şi cu cehii, nemaiavînd războaie. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca şi Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.

Sfîntul Vladimir atît era de milostiv şi îndurat, încît şi pe oamenii cei răi şi vrednici de pedeapsă, nu se grăbea a-i pierde, oricît de mare vină ar fi avut. Pentru aceea, se înmulţiseră tîlharii, hoţii şi toţi ceilalţi făcători de rele. Atunci mitropolitul şi bătrînii au zis către Vladimir: „Domnule, pentru ce nu pedepseşti pe cei răi?” Iar el a zis: „Mă tem de păcat”. Mitropolitul şi bătrînii au zis: „Tu eşti pus de Dumnezeu stăpînitor spre pedepsirea celor răi şi spre miluirea celor buni. Deci, ţi se cuvine să pedepseşti pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să ştii că faci rău celor buni. Aşadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace”. Pe timpul acestui mare voievod, a venit din Muntele Atonului în Kiev, Cuviosul părintele nostru Antonie şi s-a sălăşluit în peştera nemţească lîngă Nipru, aproape de locul care se cheamă Verestova.

Apropiindu-se fericitul sfîrşit al Sfîntului Vladimir, mai întîi s-a apropiat sfîrşitul soţiei lui, marea doamnă Ana, sora împăraţilor Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea creştinării Rusiei şi mîntuirii atîtor suflete omeneşti. Ea, cu trei ani înaintea sfîrşitului lui, s-a mutat la Domnul. Nu după multă vreme, înaintea ducerii sale către Domnul, Sfîntul Vladimir a chemat la dînsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit decît toţi ceilalţi. În acelaşi timp, s-a întîmplat că Sviatoslav venise în Kiev, iar Vladimir se înştiinţase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Şi, deoarece Vladimir nu mai putea să se împotrivească pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Dar, Sviatoslav nu ieşea din Kiev, ci aştepta sau, mai ales, dorea sfîrşitul tatălui său. Deci, Vladimir, zăcînd multe zile şi săvîrşind toate cele cuviincioase sfîrşitului său, în bună mărturisire şi-a dat dreptul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în 15 zile ale lunii iulie, în anul facerii lumii 6513 după numărul scrierii de ani a Sfîntului Nestor al Pecerscăi, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, 1005.

Astfel s-a sfîrşit marele domn Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez, Vasile. El a petrecut la marea domnie a Kievului, mutîndu-se de la marele Novgorod, 35 de ani, adică înaintea botezului 8 ani şi după botez 27 de ani şi cîteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvîrşit. Sviatoslav, iubitorul de stăpînire, s-a bucurat de sfîrşitul tatălui său, vrînd să răpească scaunul marii domnii. Întîi tăinuia moartea lui; apoi, neputînd să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Desiatina.

Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup, toţi kievenii şi mărgi-naşii duhovniceşti şi mireneşti, plîngînd şi tînguindu-se ca după tatăl lor. Ei, făcîndu-i îngropare slăvită, l-au pus în mormînt de marmură şi l-au aşezat în biserica zidită de dînsul. Ei au mai rînduit a prăznui şi pomenirea lui, ca a unui sfînt şi întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei.