Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

miercuri, 30 octombrie, 2013

„Să plângi cu cei ce plâng, numai când lacrima aceasta devine ca o sămânță și o arvună a bucuriei veșnice”

Creștinismul este legătură personală cu Hristos, comuniune a firii dumnezeiești cu cea omenească. Prin urmare, dragostea și dania, milostenia și jertfa pe care o voi face pentru celălalt nu îl are drept țintă pe celălalt. Fiindcă aceasta ar fi umanism, filantropie, o activitate socială. Aceasta o poate face și un umanist. Nu are mare însemnătate. Milostenia are drept țintă comuniunea omului cu Dumnezeu.

Dar și Sfântul Vasile cel Mare zice foarte frumos: „Sufletul, odată ce se predă în întregime dorului Ziditorului și obișnuit fiind cu frumusețile de acolo devine luminos, iar  nemărginita lui bucurie și veselie nu se mai schimbă sub felurimea afecțiunilor pătimirilor trupului”[1].  Când un suflet, zice, se dedică dorului Ziditorului, atunci nu se mai tulbură și nu se mai mâhnește de lucruri exterioare, fiindcă pentru el au însemnătate acum frumusețile duhovnicești, viața duhovnicească, frumusețea lui Hristos. Afecțiunile pătimirilor trupului nu desființează „veselia” sufletului. Adică viața trupului, pătimirile sufletului nostru ne stăpânesc, ne supun și ne pot arunca într-o viață irațională, absurdă, uneori chiar păcătoasă, dar nu pot schimba și desființa „veselia” sufletului. Așadar nici ceva de voie, nici ceva străin, ba nici cele ce se petrec silnic în firea noastră, în lumea noastră psihică nu pot să schimbe „ covârșitoarea bucurie și veselie” a inimii noastre. Monahul este întotdeauna un om vesel.

Dar și „cele care altora sunt întristătoare, provoacă adăugire de bucurie”[2]. Adică toate cele care sunt considerate de alții ca „întristătoare” și au legătură cu trupul omului,  pentru sufletul care s-a predat dorului Domnului, toate sunt atât de mici, atât de neînsemnate, încât sufletul le covârșește și îi adaugă „sporire de bucurie”. Încă și cele care se întâmplă în lumea noastră psihică și pe care nu le putem ridica sau suferi sau răbda, sufletul „predat Domnului” le recunoaște, le înțelege, le interpretează, le acceptă, percepe dragostea lui Dumnezeu, le depășește și are parte de o adăugire a unei bucurii mai mari.

De aceea vă spun, vedeți un om care nu este luminos, care este mâhnit, care este posomorât la față? Să știți numaidecât că acel om L-a părăsit pe Domnul Dumnezeul lui. Dar nu spune apostolul Pavel că trebuie „să plângem cu cei ce plâng”[3]? Iată, așadar, o obiecție pe care ar putea cineva să o ridice. De pildă, pățește ceva sora ta și tu te mâhnești. Păcătuiește sora ta, păcătuiește fratele tău și tu te mâhnești.  Este o scuză și o îndreptățire aceasta! „Să plângi cu cei ce plâng o îngăduie Apostolul, numai când lacrima aceasta devine ca o sămânță și o arvună a bucuriei veșnice”[4], zice Marele Vasile.  Creștinismul este legătură personală cu Hristos, comuniune a firii dumnezeiești cu cea omenească. Prin urmare, dragostea și dania, milostenia și jertfa pe care o voi face pentru celălalt nu îl are drept țintă pe celălalt. Fiindcă aceasta ar fi umanism, filantropie, o activitate socială. Aceasta o poate face și un umanist. Nu are mare însemnătate. Milostenia are drept țintă comuniunea omului cu Dumnezeu. Adică milostenia are însemnătate nu atât fiindcă satisfac nevoia celuilalt, ci fiindcă, pe de o parte, sunt iertate păcatele mele, mă dezintoxic de patima banilor, de agoniseală și mă unesc mai duhovnicește cu Hristos, iar pe de altă parte, îl ajut pe celălalt ca pe un mădular al lui Hristos și astfel mă leg de Hristos, nu de om.

Tocmai de aceea nici o activitate misionară, nici o milostenie, nici o dragoste nu se poate impune drept criteriu sau ca scop al unei mănăstiri. Este curat virtute omenească. Milostenia care este o așa de mare virtute pentru mireni, pentru monahi este urâciune[5], cum spun Părinții Bisericii. De asemenea, activitatea misionară, care este văzută ca mare virtute pentru societate, pentru monah, cum spun Părinții, este egoism. Fiindcă monahismul este viața deplinătății, monahismul este viața desăvârșirii, țintește la îndumnezeire și nu la ceva mic la care țintește viața socială.

(Arhimandrit Emilianos SimonopetritulDespre viață. Cuvânt despre nădejde,Indiktos, Atena, 2005)

[1]Cuvânt despre euharistie, 2, PG 31, 221B.

[2]Ibidem.

[3]Rom. 12, 15.

[4]Cuvânt despre euharistie, 4, PG 31, 228A.

[5]Isaac Sirul, Asceticele 78, p. 299 „piere acea dreptate”.

www.doxologia.ro