Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

sâmbătă, 16 iunie, 2012

Predică la Duminica a II-a după Rusalii

Iar Iisus, umblînd pe lîngă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El. De acolo, mergînd mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregîndu-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţînd în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

De ce se grăbesc atît de mult oamenii în zilele noastre ? Ca să-şi vadă cît mai repede strădaniile încununate de succes! Iar succesul vine, şi se duce, şi lasă în urmă o umbră de tristeţe.

De ce se grăbesc atît de mult fiii oamenilor în zilele noastre ? Ca să culeagă cît mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, şi în urma lor rămîne o umbră de amărăciune.

Vine moartea, şi oamenii noştri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea 1-a uitat, la recolta de roade care au putrezit. Mor, şi odată cu ei moare şi ultima urmă a strădaniilor şi a împlinirilor lor. Vin alţii care, la fel, seamănă şi ei în mare grabă; la fel strîng roadele şi le mănîncă, şi ies cu mîinile goale din acesta lume.

Aşa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Văzînd ce deosebire este între lucrul lor şi al lui Dumnezeu, oamenii spun: “Lamoara lui Dumnezeu macini încet, dar bine”. Dar poate că Dumnezeu lucrează încet într-o generaţie, în întregul istoriei însă nu lucrează încet. Adesea seamănă într-o generaţie şi culege în alta; generaţia în care Dumnezeu seamănă zice că Dumnezeu lucrează foarte încet, pe cînd cea în care Dumnezeu culege zice că Dumnezeu lucrează foarte repede. La noi oamenii, recolta se strînge repede, mult mai repede decît ţine anevoioasa arare, semănare, plivire, aşteptare, îngrijorare.

Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici încet. El Îşi are pasul Lui, şi nu se abate de la el. Furnica se uită şi nu vede decît numai muşuroiul său; gospodarul se uită şi vede tot cîmpul.

Dacă Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept ^apostoli doisprezece pescari; Şi-ar fi luat doisprezece regi. Să fi vrut să-Şi vadă la repezeală efortul încununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca să-i facă apostoli şi următori ai Săi.

Gîndiţi-vă numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toată faţa pămîntului, cum ar fi fost răsturnaţi toţi idolii prin decret imperial, cît de repede s-ar fi răspîndit învăţătura Lui! Templele păgîneşti la iuţeală s-ar fi preschimbat în biserici ale creştinilor, jertfele sîngeroase de animale aduse zeilor ar fi încetat, în loc de fum de carne arsă am fi avut doar fum de tămîie!

Uşor şi cu spor ar fi fost să se aşeze Biserica între toţi oamenii deopotrivă. Fără-să mai trebuiască să sufere, Hristos ar fi fost luat şi pus pe un singur tron împărătesc de unde ar fi stăpînit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentanţii Săi, peste toate popoarele pămîntului, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi! încăpăţînaţii evrei L-ar fi recunoscut şi ei drept Mesia cel aşteptat, şi fără să-L mai răstignească I-ar fi făcut plecăciune pînă la pămînt.

Acum gîndiţi-vă ce s-ar fi ales, pînă la urmă, de un asemenea rege, înălţat în pripă de puterea şi mintea omenească. S-ar fi ales ce s-a ales de toate împărăţiile pămîntului, de dinainte şi de după Hristos. S-ar fi risipit aşa cum s-au risipit acestea, cu-întemeietorii lor cu tot, şi lumea ar fi rămas în urmă cum a fost şi înainte. Daca vreţi o pildă, e ca şi cum un gigant ar smulge din munţi un stejar falnic şi l-ar planta în vale.

Cîtă vreme uriaşul stă lîngă el şi-1 propteşte cu mîna sa cea tare, stă şi stejarul. Dar cînd se îndepărtează sprijinitorul, la prima suflare de vînt se prăbuşeşte ca o sur-cică. Vin oamenii, se uită şi se minunează cum de a căzut asemenea mîndreţe de copac, pe cînd în jur tufele pipernicite n-au păţit nimic. Clatină din cap şi zic. “Cu adevărat tufele crescînd încet din sămînţa lor, se ţin mai bine decît cel mai straşnic stejar scos din rădăcină. Cu cît mai bine îi sunt rădăcinile înfipte în pămînt, cu atît mai bine se ţine pomul şi e greu să-l dobori”.

Ce înţelept a fost Hristos, pornind de jos, şi nu din vîrf! Ce înţelept a fost să purceadă la clădirea împărăţiei, nu cu prinţi, ci cu pescari! Şi ce bine de noi, care trăim după două mii de ani de la viaţa Sa pămîntească, că nu Şi-a văzut în vremea vieţii Sale pămînteşti desăvîrşita încoronare a lucrului Său, că n-a cules atunci toate roadele muncii Sale! Nu a vrut Hristos să mute, ca un gigant, un copac uriaş îndată pe pămînt ci a vrut, ca un gospodar chibzuit, să îngroape sămînţa adînc în întunecimea pămîntului şi să meargă liniştit acasă. Şi aşa a şi făcut.

A îngropat Domnul sămînţa pomului vieţii, nu doar în întunecimea unor simpli pescari, ci în chiar bezna iadului “” şi S-a dus în drumul Său. Şi copacul a crescut încet, foarte încet. Vînturi sălbatice l-au zguduit căutînd să-1 frîngă, dar nimic nu au izbîndit. Duşmanii l-au retezat, dar rădăcina a dat noi şi noi vlăstare; cu cît mai mult a fost lovit, cu atît mai hotărît şi mai drept a crescut. Armatele vrăjmaşului au săpat adînc, adînc, mai adînc decît în catacombe, căutînd să pătrundă la rădăcină; dar cu cît au vrut s-o smintească din loc, cu atît ea s-a întărit şi a scos mai puternice mlădiţe.

Deci pomul lui Hristos “” sădit în felul lui Dumnezeu, nu al omului “” înfloreşte şi e verde şi astăzi, după trecerea a două mii de ani, şi dă roade dulci oamenilor şi îngerilor, şi străluceşte viu şi preafrumos de parcă de-abia generaţia dinainte l-a plantat.

Dacă Iisus Domnul ar fi lucrat în felul oamenilor, S-ar fi slăvit, adevărat este, mult mai repede între oameni, dar noi nu ne-am fi mîntuit. Dar El nu umbla după slavă de la oameni, nu umbla după sunetul fluierelor păstoreşti care astăzi îţi cîntă, iar mîine se aruncă în foc.

Nu slavă căuta El la oameni, ci mîntuirea lor.

N-a venit între oameni ca un cogeamite uriaş de la circ care-şi arată muşchii şi iscusinţa, ca să culeagă aplauzele lui gură-cască, ci a venit ca un prieten şi ca un doctor în bolniţa noastră, ca să ne cerceteze, să stea de vorbă cu noi, cu fiecare, de la suflet la suflet, să ne întrebe ce ne doare şi să ne vindece. Bine este pentru oameni, pentru oamenii de la începutul şi pînă la sfîrşitul veacurilor, că Domnul a lucrat în felul lui Dumnezeu, alegîndu-Şi apostolii, nu doisprezece prinţi mari, ci doisprezece pescari mici.

Iar Iisus, umblînd pe lîngă marea Galileii, a văzut doi fraţi, -pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Cum a venit Domnul la Marea Galileii ne spun versetele precedente ale Evangheliei. Auzind că Ioan Botezătorul e în temniţă, a plecat din Iudeea şi a venit în Galileea, în ţinutul cel dispreţuit al lui Israel. înaintevăzînd sîngerosul sfîrşit al marelui Său înaintemergător şi ostaş, Hristos, părînd că se retrage dinaintea duşmanului, îşi pregătea de fapt biruinţa.

Fiind în Galileea, n-ar fi fost mai potrivit să rămînă în Nazaret, unde petrecuse cea mai mare parte din viaţa-I pămîntească ? Dar ce prooroc e iubit în ţara lui ? In Nazaret mai fusese, şi cei de acolo voiseră să-L arunce din vîrful muntelui (Luca 4,29). întorcîndu-se încă o dată de către răutatea omenească, Domnul S-a oprit în cele din urmă lîngă marea Galileii, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, printre oamenii cei mai dispreţuiţi, printre cei aflaţi în întuneric şi în umbra morţii (Isaia 9,2). În acest mare întuneric avea să semene sămînţa arborelui cel rodnic al Evangheliei.

Evanghelistul Ioan ne spune că cel dintîi venit la Domnul a fost Andrei. Andrei fusese întîi ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar cînd Ioan L-a arătat pe Hristos drept Unul mai mare decît el, a lăsat pe învăţătorul cel mai dinainte şi L-a urmat pe Hristos. îndată după aceea, Andrei l-a găsit pe Simon, fratele său, şi i-a spus: Am aflat pe Mesia, ce se tîlcuieşte Hristos; şi l-a adus la Iisus. Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele “Petru”, “Piatră”, de la piatra cea tare a credinţei (Ioan 1, 35-42).

Să fie o nepotrivire între ce scrie Ioan Evanghelistul aici, şi ce spune Matei în Evanghelia de astăzi, anume că Hristos i-a chemat pe aceşti doi fraţi lîngă marea Galileii ? După Ioan, Andrei cel dintîi a venit după Hristos, şi apoi Petru, pe cînd din Evanghelia de la Matei se pare că Hristos i-a găsit şi i-a chemat pe amîndoi împreună, iar Petru e pomenit înaintea lui j Andrei. Cum se poate ? Nu, nu-i nici o contradicţie. E limpede însă | că, aşa cum arată Sfîntul Ioan Gură-de-Aur, sunt descrise două în- ţ tîmplari deosebite: una s-a petrecut în Iudeea pe cînd Ioan Botezătorul nu fusese încă închis, iar alta mai tîrziu, în Galileea, cînd Botezătorul era în temniţă şi Iisus stătea în Capernaum, pe ţărmul Mării Galileii.

Ioan povesteşte prima întîlnire a lui Hristos cu Petru şi cu Andrei, iar Matei pe cea de mai tîrziu. Acest lucru se vede din faptul că Matei zice: “Simon numit Petru”, ceea ce înseamnă că Simon îşi şi primise numele “Petru” de la Domnul. întîlnirea mai veche, prima dintre Petru şi Hristos, avusese loc în Iudeea, cînd Andrei l-a adus pe fratele său la Hristos. Iată cum descrie Evanghelistul Ioan această întîlnire: şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, ce se tîlcuieşte: Petru (Ioan 1, 42).

Cunoscînd aceasta, Evanghelistul Matei descrie acum o întîlnire între fiii lui lona şi Domnul ce a avut loc după aceea, pentru care şi spune: Simon numit Petru. îl pomeneşte întîi pe Petru deoarece acesta, cu firea lui însufleţită, făcea o impresie puternică. Oricine care citeşte Evanghelia vede că e vorba de două întîmplări deosebite. în vreme ce Matei înfăţişează chemarea hotărîtoare a apostolilor: Veniţi după Mine!, Ioan descrie altă întîlnire a celor doi fraţi cu Hristos, din vremea cînd înainte-mergătorul a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu!

Se vede că, după această întîlnire, ei s-au despărţit de Hristos, şi au venit mai tîrziu în Galileea, unde i-a aflat Domnul îndeletnicindu-se cu lucrul lor pescăresc.

Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, în-dată lăsînd mrejele, au mers după El. Hristos le cunoştea inima; pes-carii aceştia credeau în Dumnezeu ca nişte copii şi ascultau poruncilor Lui. Nu erau obişnuiţi să aibă putere peste alţii şi să poruncească, ci să muncească şi să asculte.

Inima le era plină de smerenie. Erau nişte simpli pescari, dar sufletele lor însetau de adevăr şi dreptate. Iată-1 pe Andrei, cel care şi-a şi lăsat odată mrejele ca să-1 urmeze pe Ioan Botezătorul. Cînd Ioan l-a arătat pe Hristos, Andrei l-a lăsat pe Ioan şi a mers după Hristos. Erau suflete arzătoare, care căutau dreptatea lui Dumnezeu şi împărăţia Lui. De aceea le-a spus Hristos atît de hotărît: Veniţi după Mine!

Aşa Se poartă Dumnezeu cu noi. Nu ne constrînge să mergem pe calea mîntuirii, ci ne lasă să alegem de bunăvoie între calea mîntuirii şi cea a pierzaniei. Dar cînd Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, S-a îngrijit de aşezarea mimii nostre pe calea cea dreaptă, ne atrage cu putere pe această cale a mîntuirii. Dar dacă vede că neam întors cu totul inima pe calea pierzării şi a răului, Dumnezeu ne lasă şi ajunge stăpîn peste noi Satana. Aşa a fost cu Iuda vînzătorul.

Cînd inima i s-a întors cu totul şi cu totul spre rău şi a ales calea întunecată a pierzaniei, Hristos n-a mai căutat să-1 abată ci, văzînd că în Iuda şi intrase Satana, Domnul i-a spus: Ceea ce faci, fă mai curînd (Ioan 13, 27). Nici pe Petru şi pe Andrei, nici pe Iuda nu-i constrînge Domnul, ci El vorbeşte unor inimi care au şi ales.

Lui Petru îi spune: Veniţi după Mine , iar lui Iuda: Ceea ce faci, fă mai curînd.

Vă voi face pescari de oameni. Adică: întrucît pînă acum aţi prins peşte din adîncurile întunecate ale mării, de acum înainte veţi prinde, cu Mine şi cu Evanghelia mea, oameni din adîncurile întunecate ale răutăţii lumii acesteia.

La chemarea lui Hristos, Petru şi Andrei îndată lăsînd mrejele, au mers după EL Vedeţi cum inimile acestor doi fraţi au şi ales binele ? Ei n-au întrebat: “Dar de ce ne chemi ? Din ce-o să trăim ? Cine are să-i hrănească pe ai noştri ?” Parcă toată viaţa lor nu făcuseră decît să aştepte această chemare! Ca nişte copii au lăsat toată grija în seama lui Hristos. Au lăsat totul şi au răspuns chemării Lui.

De acolo, mergînd mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregîndu-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Iarăşi doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane împărăteşti, dar în pieptul lor băteau inimi împărăteşti.

Aşa îşi strînge Domnul perle în întuneric.

El alege pe cei mărunţi şi neînvăţaţi, ca să ruşineze printrînşii pe cei mari şi înţelepţi.

Alege pe săraci, ca să ruşineze pe bogaţi. Iacov şi Ioan erau foarte săraci. îşi dregeau cu mîinile lor mrejele rupte, împreună cu tatăl lor. Dar sufletele le erau bogate, pline de foame şi sete de Dumnezeu; ini-mile le erau întoarse spre bine. Şi ei erau în aşteptare. De aceea, îndată ce i-a chemat Hristos, şi-au lăsat lucrul, corabia, năvoadele şi pe tatăl lor, şi au mers după EL.

Înţelesul ascuns acesta este: pescari înseamnă aceia care caută binecuvîntări duhovniceşti, mreaja înseamnă sufletul, marea este lumea, corabia este trupul. Că aceşti pescari aruncau mreaja în mare înseamnă că ei căutau binecuvîntări duhovniceşti, hrană a duhului, împărăţia lui Dumnezeu, cufundîndu-şi sufletele în adîncimile lumii ca să prindă în orice chip aceste binecuvîntări.

Dregîndu-şi mrejele înseamnă strădania lor de a-şi păstra sufletul întreg. Lăsînd mrejele, au mers după El înseamnă că ei au părăsit sufletele lor vechi păcătoase, şi au pornit să fie înnoiţi de Hristos, să primească un suflet nou şi un duh nou. Şi mai înseamnă că, de acum încolo, ei nu vor mai căuta să prindă haruri duhovniceşti pe seama lor, ci în Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu rninr tea lor ci cu descoperirea lui Dumnezeu. Iar ceilalţi doi lăsînd corabia şi pe tatăl lor înseamnă că şi-au părăsit trupurile păcătoase şi pe tatăl lor pămîntesc ca să se îngrijească de mîntuirea sufletelor lor, mergînd să întîlnească pe Tatăl ceresc, înfiaţi fiind de harul lui Dumnezeu.

Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţînd în sinagogile lor şi propo-văduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. După ce a vieţuit ascuns vreme de treizeci de ani. Mîntuitorul începe acum cu putere lucrul Său dumnezeiesc. A străbătut Iisus toată Galileea. El tîlcuieşte cele vechi, propovăduieşte cele noi, şi pe amîndouă, şi vechi şi noi, le întăreşte prin minunile tămăduirilor.

Legea a fost dată prin Moise şi prin profeţi, şi a fost adeverită prin multe minuni, pentru ca oamenii să creadă că Legea aceasta este de la Dumnezeu. Dar învăţătorii Legii, cei cu sufletele negre de păcate, au întunecat cu totul înţelesul Legii. De aceea Legea veche era moartă, şi era ca şi cînd n-ar fi fost niciodată. Iar Iisus Domnul Cel prea curat şi fără de pată vine ca Singurul care înţelege şi poate să tîlcuiască această Lege dintîi. El îi arată înţelesul, descuie duhul ei cel zăvorît minţii păcătoşilor. El este acum tălmaciul Duhului, aşa cum mai tîrziu Duhul Ii va fi tălmaci Lui. El nu leapădă Legea veche a lui Dumnezeu.

Cum să o lepede Cel ce a I dat-o ? Dar, pe temeiul înţelesului adevărat şi profetic al acestei Legi vechi, Dumnezeu dă acum o Lege nouă a mîntuirii, propovăduind Evanghelia împărăţiei. Legea veche este asemenea unul pămînt bun şi roditor lăsat de izbelişte, năpădit de spini şi de buruieni aruncate de oameni, adică de învăţători rătăciţi. Deci ochii tuturor se întorc de la acest pămînt părăsit. Iar Domnul îl ară şi seamănă sămînţă nouă, iar oamenii se uită la El cu teamă şi uimire. Şi precum Legea cea veche a fost întărită cu multe minuni dumnezeieşti, şi Iisus Domnul, dătătorul Legii, întăreşte Legea cea nouă cu multe minuni. Iar minunile acestea nu sunt lucrate ca să ia ochii cu strălucirea puterii, ci numai spre binele oamenilor. Sunt minuni de tămăduire a trupului şi a minţii, şi a slăbiciunii omeneşti. Pentru că Domnul a venit la noi nu ca un vrăjitor, ci ca un prieten şi ca un Doctor al nostru.

Toţi care flămînzim şi însetăm după dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi care pescuim zadarnic în marea acestei lumi, arun-cîndu-ne în ea sufletele ca nişte mreje, să auzim glasul Mîntuito-rului, pentru că iată, şi pe noi ne cheamă aşa cum i-a chemat odinioară pe pescarii de lîngă marea Galileii: Veniţi după Mine!

Auzind acest glas, să nu şovăim nici o clipă, ci îndată să lăsăm toate lucrurile noastre şi iubirile noastre vechi, şi să mergem după El.

El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecător.

Toţi ceilalţi, care stau departe de El, sunt fie nebuni fie şarlatani. Şi nu ne cheamă ca pe nişte prinţi sau păstori, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau de carte neştiutori, ci ca pe nişte bolnavi şi slăbănogiţi ce suntem. Iar boala şi neputinţa noastră vin din păcat. De aceea să cădem înaintea Domnului, şi să plîngem cum plîngeau bolnavii şi nefericiţii acelor zile:

“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

O, Doamne, iartă mulţimea cea fără de număr a păcatelor mele, curăţeşte-mă cu puterea Ta, hrăneşte-mă cu pîinea Ta, pătrunde cu suflarea Ta cea vie cămara înăbuşitoare a inimii mele, şi mă voi vindeca, mă voi vindeca şi voi fi viu!”

Fie Domnul slăvit întru tăria sufletelor noastre şi întru curăţia trupu-rilor noastre, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici