Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

joi, 16 august, 2012

“Un alcoolic îmi spunea că alcoolismul este mai grav decât cancerul”

Deşi neglijat de autorităţi şi de societate în general, ca fiind un fenomen ce ţine de “tradiţia” poporului român, consumul de alcool face, de departe, cele mai multe victime, în special în mediul rural. Alcoolul, cel mai ieftin drog legal, dă cea mai teribilă dependenţă, iar consecinţele consumului se întind şi asupra familiei, şi asupra societăţii în ansamblu. Să nu uităm, de la alcoolism porneşte o întreagă serie de fenomene cu efecte grave: traumatizarea copiilor şi transformarea lor, mai târziu, în dependenţi de anumite substanţe, violenţa domestică, rata ridicată a mortalităţii prin boli provocate de consumul excesiv, sărăcie, infracţionalitate. Cu toate acestea, autorităţile nu au, în momentul de faţă, un program solid de prevenire a consumului şi de recuperare a persoanelor dependente de alcool. În România, o astfel de terapie este asigurată doar de câteva centre confesionale. Despre dificultăţile procesului de recuperare a unui alcoolic ne-a vorbit părintele Iulian Negru, coordonator al Programului Naţional Antidrog al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) şi coordonatorul “Centrului de consiliere şi reabilitare a persoanelor dependente de alcool şi alte droguri” din cadrul Fundaţiei “Solidaritate şi Speranţă” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

În Moldova, prin centrul pe care îl coordonaţi, aţi avut o activitate de pionierat în domeniul recuperării dependenţilor de alcool. Cum aţi început munca aceasta?

Am început ca preot de parohie. Acolo eram foarte afectat, pastoral vorbind, de faptul că înmormântam foarte mulţi oameni victime ale consumului de alcool, fără limite la ţară. Erau persoane care urmaseră o terapie de dezintoxicare în spitalul de psihiatrie, care îmi jurau, efectiv, că n-o să mai bea, ca în două-trei săptămâni să revină la alcool şi să moară. N-am putut să accept că am studiat atât de mult să devin preot numai ca să-i înmormântez pe cei pe care nu puteam să-i ajut. Devenise durerea mea principală şi mi-am spus că trebuie să fac ceva în acest sens. În plus, pe lângă dramele acestea, existau familii în sărăcie, violenţă domestică, toate având drept cauză alcoolul. Unii au apelat la mine, ca preot, să jure, dar nici asta nu funcţiona. Când expira jurământul, intrau în crâşmă şi recuperau.

M-am interesat, aşadar, despre ce s-ar putea face şi am urmat nişte cursuri făcute de psihiatri din Italia, specialişti din Olanda, nici unul dintre ei ortodocşi, pentru că în Ortodoxie nu găsisem nimic în acest domeniu. L-am informat pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, care mi-a dat binecuvântarea să încep o astfel de activitate la parohie. Aşa am înfiinţat un grup de suport pentru persoanele dependente de alcool.

Ce se întâmpla în cadrul acestui grup?

Ne întâlneam duminica după-amiază şi discutam despre problema asta. Ei au fost încântaţi de idee şi dispuşi să vorbească, să se descarce. Asta se întâmpla pentru că nu-i judecam, aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori, ci eram interesat de problema lor. Am reuşit, astfel, să ajut câteva persoane să intre într-un proces de recuperare: n-au mai băut şi şi-au schimbat viaţa, spre bucuria mea. Chiar zilele trecute a venit să mă vadă una dintre aceste persoane, care nu mai bea de şapte ani, tocmai datorită acelor întâlniri. Care, trebuie să spun, nu au fost foarte multe. Pentru că imediat ce am primit binecuvântarea de a demara un astfel de proiect la nivel de arhiepiscopie, am început să lucrez în Iaşi şi am abandonat grupul acela, din păcate. Dar, Dumnezeu a rânduit ca, în timp ce eu eram preocupat să-i ajut pe dependenţi să renunţe la alcool, să extind programul, la PF Daniel să vină un american, Floyd Frantz, convertit la Ortodoxie şi recuperat din alcoolism, care căuta un preot doritor să vadă programul în care lucra el la Cluj. Am mers acolo, am participat la un program timp de patru săptămâni şi imediat am început aici, inspirându-mă şi din acel program. Apoi, în 2004 am accesat fonduri europene, echipa a crescut, am încercat să formăm în consilieri de adicţie asistenţii sociali angajaţi. De asemenea, am angajat şi preoţi, pentru că noi considerăm dependenţa o boală bio-psiho-socio-spirituală. Tocmai de aceea am gândit o echipă multidisciplinară: psiholog, preot, asistent social şi colaborări cu medici.

“A trebuit să-i convingem pe preoţi că este şi problema lor”

Este alcoolismul cea mai groaznică dependenţă?

Deşi ne ocupăm de dependenţa de droguri în general, ne preocupă dependenţa de alcool în mod special, pentru că alcoolul este cel mai ieftin drog legal şi cel puţin în regiunea de Nord-Est, conform statisticilor, este, de departe, cel mai consumat şi face cele mai mari ravagii. Un alcoolic îmi spunea că alcoolismul este mai grav decât cancerul, pentru că, dacă afli că eşti bolnav de cancer faci orice ca să te vindeci, or alcoolicul minimalizează boala pe care o are, iar aceasta devine extrem de gravă.

Cum aţi gândit abordarea acestor cazuri?

Primele cazuri au fost şi cele mai grele; erau oameni ai străzii, cu o motivaţie pentru a renunţa extrem de scăzută. Apoi am mers în judeţ, am mers în parohii, s-a mers oriunde am fost invitaţi, am organizat cursuri pentru formarea preoţilor în prevenire, dar şi în recuperarea dependenţilor.

Dependenţa este o boală; noi o numim patimă. Este propriul nostru mod de a vedea lucrurile. A trebuit să-i convingem pe preoţi că este şi problema lor. Spiritual vorbind, noi suntem creaţi de Dumnezeu cu un gol interior, care nu poate fi umplut cu nimic altceva decât cu Dumnezeu. Omul care nu este ghidat în mod corect şi nu are o educaţie ortodoxă corectă va încerca să-şi umple acel gol cu altceva, cu elemente create, alcool, tutun sau alte droguri, care nu duc decât la dependenţă. Iar aceasta nu este altceva decât o idolatrie, un surogat al lui Dumnezeu. De aceea, cred că, pe cât de departe este desfrânatul de iubirea curată, pe atât de departe este alcoolicul de beţia sacră. Sfinţii Părinţi au vorbit foarte mult de beţia sacră, acea stare pe care ţi-o dă comuniunea cu Dumnezeu. De aceea, noi vedem dependenţa şi ca o problemă spirituală. Oamenii dependenţi de ceva nu-şi manifestă interesul pentru viaţa spirituală, pentru că, temporar, golul acela este umplut cu ceva. Chiar şi cel care merge la crâşmă Îl caută, temporar, pe Dumnezeu, dar Îl caută unde nu trebuie, unde nu există.

Preoţii au înţeles că este şi problema lor, sunt foarte receptivi în recuperarea acestor dependenţi şi foarte focalizaţi pe soluţii. Au venit la cursuri, iar unii dintre ai au dorit chiar să participe la întâlnirile alcoolicilor anonimi (grupuri de AA), dar şi la grupurile de Al-Anon (grupurile pentru aparţinători).

Recuperarea codependenţilor este esenţială

De ce e important ca şi aparţinătorii să participe la aceste întâlniri?

Alcoolismul, de fapt orice dependenţă, este o boală de familie. Şi acolo unde există un dependent există şi cel puţin patru codependenţi. Iar codependenţa, pe cât e de neînţeleasă, pe atât este de gravă şi de serioasă. Foarte mulţi nu înţeleg de ce trebuie să urmeze ei un program de recuperare, când există un singur consumator în familie.

Drogul este acea substanţă care modifică starea de conştienţă şi care este utilizată tocmai din acest motiv. Asta până intervine starea de dependenţă, iar atunci, chiar dacă vrea, nu poate să mai renunţe, pentru că e afectată chiar voinţa lui liberă. Noi le explicăm că nu putem vedea decât consumul. Dar ceea ce nu vedem se află în sufletul persoanei dependente, cu rădăcini şi în comportamentul celorlalţi membri ai familiei.

De-a lungul anilor am observat că am avut succes în recuperare acolo unde au fost incluşi toţi membrii familiei. De altfel, primii care vin la noi sunt aparţinătorii, care nu mai suportă comportamentul dependenţilor. Ei consideră că nu au nici o problemă şi vin în calitate de salvatori. Aici află că trebuie să urmeze un program, unii îl urmează şi, în cele din urmă, prin aceşti codependenţi, ajungem şi la dependenţi.

Cum priveşte un dependent terapia de recuperare?

Prima lui reacţie este negarea: el nu are nici o problemă; ceilalţi au, din cauza lor el bea. Persoanele dependente au o voinţă bolnavă şi o sensibilitate dezordonată, dar intelectul este foarte dezvoltat. Sunt foarte raţionali şi foarte, foarte deştepţi. Iar mulţi, foarte talentaţi. Şi tocmai pentru că au o sensibilitate deosebită ajung să folosească drogul sau alcoolul ca un anesteziant. Când beau nu mai au inhibiţii, iar alcoolul devine cel mai bun prieten. Cu Dumnezeu se află într-o permanentă ceartă. Îi atribuie Lui vina de a fi devenit atât de slabi în faţa substanţei.

“Preotul trebuie să ştie să-i asculte, nu să-i judece”

În cazul unei persoane dependente de alcool, cum intervine preotul, cum o ajută să renunţe la consum?

Cel mai greu lucru este să îi scoţi pe dependenţi din negare. Dacă ei recunosc că au o problemă, deja cea mai mare parte a recuperării s-a rezolvat. Trebuie să reuşeşti să-l faci pe om să “întoarcă binoclul” spre sine, pentru că ei sunt focalizaţi pe ceilalţi şi se cruţă pe ei înşişi. Cei mai mulţi vin şi-şi justifică băutul. Au foarte multe scuze, de care se folosesc pentru a bea: soţul/soţia, şeful, preotul, ei sunt vinovaţi. Iar noi, în cadrul procesului de terapie, vorbim despre pretextele pe care le folosesc.

Pentru a-i scoate din negare utilizăm tot felul de scenarii şi îi încurajăm pe codependenţi să le lase materiale informative la îndemână, de care dependenţii sunt foarte interesaţi, chiar dacă ascund acest lucru. Ei încearcă tot timpul să se lase, dar nu reuşesc şi chiar ajung la un anumit punct în care capitulează, în care intervine deznădejdea. Ajung să bea ca să moară.

Alcoolul este un drog euforizant al scoarţei cerebrale. Pe termen scurt te binedispune, dar pe termen lung el este un drog depresiv. Este un lucru pe care foarte puţini îl ştiu şi ajung la depresii puternice. De aceea, este foarte bine ca persoanele din jur să intervină. Am fost surprinşi să aflăm cum se “războiesc” alcoolicii cu materialele informative. Sunt contrariaţi, se întreabă de unde ştiu ceilalţi despre ce li se-ntâmplă lor. Ei trăiesc într-un mit al unicităţii şi consideră că doar lor li se-ntâmplă. Dacă reuşesc să iasă din mitul unicităţii, e uşor să iasă şi din negare. Iar preotul, pentru a-i ajuta să iasă din starea asta, trebuie să ştie să-i asculte, nu să-i judece. Noi, la cursuri, îi învăţăm pe preoţi şi cum să pună întrebări. Dar, de multe ori, preoţii înşişi trebuie să-şi aducă o schimbare. De altfel, şi un consilier se consideră permanent în recuperare. Pentru că există un principiu clar: nu poţi duce pe nimeni mai departe de unde eşti tu.

Care sunt rezultatele directe ale cursurilor de formare a preoţilor în problema adicţiilor?

V-aş da un singur exemplu. La Botoşani, în urma unui curs al nostru, un preot a oferit spaţiu în biserică şi a înfiinţat un grup de alcoolici anonimi (AA), după modelul grupului nostru, de la centru. A intervenit şi grupul de AA de la Suceava, oferindu-le suport, preotul le-a oferit spaţiu, participă la întâlnirile lor, discută cu ei. Este foarte important ca preoţii să se implice; aici este împlinirea misiunii. Alcoolicii sunt, dacă vreţi, imaginea perfectă a “oii celei pierdute”. Marele avantaj al acestor grupuri, care sunt asociaţii autonome, este că preotul nu trebuie să fie acolo în permanenţă. Odată ce-a ajutat la înfiinţare, el doar trimite alte persoane cu probleme, identificate în parohia lui, către gruparea AA.

Practic, reuşind să-i grupeze în astfel de asociaţii, îi responsabilizează.

De fapt, ăsta e cel mai important lucru. Ulterior, grupurile de AA se autofinanţează, se organizează singure. Când vor să aibă şedinţe închise, pot declara şedinţe închise şi-atunci nu participă decât persoanele care suferă de problema despre care se vorbeşte. La grupurile deschise participă şi persoanele care nu au problema respectivă, dar care vor să înveţe să înfiinţeze un grup în parohia lor, şi preotul. Noi, la centru, avem un puternic grup de AA – “Unirea”, dar şi un grup de Al-Anon, destinat aparţinătorilor sau membrilor familiei, numit “Confidenţa”.

Familiile întreţin dependenţa de alcool

Cât durează terapia unui alcoolic?

Când sosesc aici, la centru, sunt preluaţi de un consilier, care face fişa de intervenţie şi le dă un test, pentru a vedea în ce măsură este instalată dependenţa. Dacă ai început ca adult, dependenţa se instalează între 5 şi 10 ani, dacă ai început ca adolescent între 5 şi 10 luni, dacă ai început ca preadolescent între 5 şi 10 săptămâni. Dar lucrurile variază de la caz la caz. Am observat că tinerii care consumă droguri ilicite au cel puţin un părinte alcoolic. Ei asta consumau la vremea respectivă, pentru că nu erau droguri ilicite. Dependenţa fiziologică este uşor de rezolvat. Problema e cea a dependenţei psihice. În cazul alcoolicilor, terapia durează cel puţin un an.

Unde greşeşte familia în momentul în care încearcă să ajute un alcoolic, spre exemplu, să renunţe la consum?

Noi folosim conceptul de boală. Cât timp îl judeci pe alcoolic şi îi spui că este un păcătos lipsit de voinţă şi un nemernic care nu-şi iubeşte familia, nu rezolvi nimic. Poate persoanele care procedează aşa sunt bine intenţionate, dar metoda utilizată este contraproductivă şi obţin exact opusul. De aceea, multe soţii care ascund sticlele alcoolicului nu fac decât să-l îndârjească să bea şi mai tare. Abia când spun: “Ia, bea până nu mai poţi”, au rezultate, fiindcă alcoolicului i se dă atunci liberul arbitru, se simte liber şi începe să-şi dea seama.

Foarte important de reţinut este faptul că mulţi dependenţi au mari probleme tocmai din cauza familiei, care, dintr-un exces de grijă, nu face altceva decât să întreţină dependenţa. De altfel, codependenţii mai sunt numiţi şi “întreţinători” în literatura de specialitate.

“Pentru un alcoolic, un pahar este prea mult”

În ce constă consilierea persoanelor dependente de alcool?

În cazul alcoolicilor, cel mai des s-a intervenit cu acel antalcool. În momentul în care o persoană bea şi ia medicamentul, de multe ori fără să ştie, resimte o senzaţie de neplăcere. Se merge pe ideea că paharul va fi asociat de creier cu senzaţia de neplăcere. Fals! Odată ce creierul a învăţat că paharul îi aduce plăcere, nu mai uită niciodată. Ar însemna să-ţi înşeli propriul creier. Personal, nu înţeleg metoda asta şi nici nu funcţionează. De fapt, omul trebuie să aleagă în mod liber să nu mai bea. Asta încercăm şi reuşim să facem noi prin procesul de consiliere.

Nu merge nici cu jurământul, care se practică încă foarte mult în rândul preoţilor. Alcoolicilor li se recomandă să renunţe definitiv; la ei nu mai e vorba despre faptul de a consuma puţin. Se şi spune, de altfel, că pentru un alcoolic un pahar este prea mult.

Fiecare caz este preluat de un consilier, sunt stabilite şedinţe de consiliere individuală de două ori pe săptămână, timp în care intervine şi psihologul. Când este pregătit, îi facem intrarea în terapia de grup, care este realizată de psiholog şi de consilierul de egali (un alcoolic care are o perioadă de abstinenţă de cel puţin un an). Oricum, chiar şi după perioada de terapie, noi nu spunem că a fost vindecat, ci recuperat, pentru că procesul este îndelungat şi greoi. Iar un alcoolic poate recidiva oricând. De aceea, chiar şi după terapie, fiecare alcoolic îşi continuă recuperarea în grupurile auto-suportive, chiar toată viaţa dacă este posibil.

Specialiştii au arătat că, la cei dependenţi, pe creier apare o concrescenţă, care nu dispare, chiar dacă intră în remisie. La o persoană care n-a mai consumat alcool de 30 de ani, de exemplu, acea concrescenţă poate fi reactivată printr-o cantitate foarte mică de alcool. Zilele trecute am primit un telefon de la un preot din Paşcani, care reuşise să ajute un alcoolic să nu consume timp de un an. A considerat că trebuie să-i dea împărtăşanie şi a recidivat de la acel puţin vin. Aşadar, este foarte dificil.

Otilia Bălinişteanu, ziarul “Lumina”, 20 aprilie 2010