Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

joi, 30 august, 2012

Şapte ani fără vlădica Antonie

Se împlinesc astăzi şapte ani de la mutarea la Domnul a fericitului întru amintire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului. Născut într-o familie basarabeană cu şase copii, Leonida a cunoscut de tânăr vitregiile vremii, fiind deportat, hăituit de Securitate şi arestat de Miliţie, dar a folosit toate aceste experienţe pentru a clădi o personalitate istorică a Bisericii Ortodoxe Române. Singurul supravieţuitor al familiei, Mihai Plămădeală, ne-a lăsat să-i trecem pragul casei pentru a-l descoperi pe ‘Leonea’, viitorul mitropolit Antonie.
În anul 1943, în Basarabia deja se pregătea refugierea românilor din calea frontului estic al celui de-al Doilea Război Mondial. Vasile Plămădeală, împreună cu soţia sa, Elisabeta, şi cei şase copii, Leonida, Gheorghe, Valeriu, Mihai, Alexei şi Nicolae, au primit repartiţie dincoace de Prut, în îndepărtata Oltenie, în comuna Işalniţa de lângă Craiova. Epopeea începerii unei noi vieţi, în plin război mondial, reprezintă subiectul unei ‘cărţi a refugiului’ ce abia a văzut lumina tiparului la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos şi este lansată astăzi la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, din judeţul Braşov, ctitoria de suflet a mitropolitului Antonie. Cartea apare ca rod al strădaniei lui Mihai Plămădeală, singurul supravieţuitor al familiei, şi se adaugă celei tipărite în 2011 tot sub semnătura sa şi a istoricului Adrian Nicolae Petcu, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai publicaţiilor ‘Lumina’. ‘Dosarele nu ştiu tot!’ a fost primul volum dintr-un ‘triptic’ al vieţii mitropolitului Antonie, văzut în lumina amintirilor şi a documentelor.
„Voi să scrieţi ce nu apuc să scriu eu!”
Mihai Plămădeală, absolvent de Politehnică şi de profesie inginer mecanic, ne-a povestit cum a luat naştere acest proiect editorial, ca un ‘testament moral’ al mitropolitului: ‘În 2003 eram în vizită la el, la Mitropolia din Sibiu, eu cu ultimii noştri doi fraţi în viaţă, Alexe şi Nicolae; acum nu mai sunt nici ei. Şi mitropolitul Antonie ne-a spus aşa: ‘Voi să scrieţi ce nu apuc să scriu eu!’. Nu se referea la lucrări teologice, pentru că ştia că la astea nu ne pricepem’. Se referea la o carte a vieţii, a exilului şi a suferinţei întru răbdare, la lucruri care s-au întâmplat şi trebuie consemnate. La plecarea din Basarbia, Nicolae avea 3 luni neîmplinite, iar Alexe avea 5 ani. Singurul care îşi nota, providenţial s-ar zice, întâmplările vieţii într-un fel de jurnal era Mihai. Din jurnalul inimii scrie în continuare, împlinind una dintre ultimele dorinţe ale fratelui mai mare.
Interlocutorul nostru ştie că s-a scris mult despre fratele său. Biografii au accentuat, însă, activitatea teologică, ecumenică sau arhierească. Mitropolitul Antonie însuşi ne oferă date autobiografice în ‘Amintiri’, ‘Basarabia’, ‘Rugul Aprins’ şi ‘Trei ceasuri în iad’, dacă ar fi să amintim doar trei titluri din bogata-i operă. ‘Viaţa lui şi-o povesteşte singur în ‘Amintiri”, recunoaşte Mihai Plămădeală. ‘Eu ştiu lucrurile ‘din afară’, iar el le-a consemnat ‘dinăuntru’.’
Gheorghe, model de dragoste de frate
Mărturiseşte că nu va uita niciodată ziua de 11 ianuarie a anului 1950. În casa cântăreţului bisericesc Vasile Plămădeală din Militari, Bucureşti, intra miliţianul sectorist Alexandru Prescorniţoiu. După o scurtă discuţie cu capul familiei, acesta se retrăgea, lăsând în urmă un tată descumpănit: ‘Tata l-a condus pe miliţian la poartă şi s-a întors, spunându-ne: ‘A venit să-l aresteze pe Leonida. Are condamnare 7 ani de temniţă grea. În lipsă”. Miliţianul ‘om’, aşa cum îl numeşte Mihai Plămădeală, le-a dat însă un răgaz de 7 zile, urmând a se întoarce pe 18 ianuarie pentru a pune în executare mandatul. ‘Urmăritul’ Leonida se numea Antonie, fiind deja călugăr la Mănăstirea Prislop: ‘Am făcut un consiliu de familie aşa, scurt, Gheorghe s-a oferit imediat să plece să-l anunţe. Dar n-aveam nici un ban în casă. A umblat tata a doua zi la toţi cunoscuţii, la părintele şi s-a împrumutat de bani de drum. Nenorocirea a fost că era o vreme cumplită, cu viscol. Gândiţi-vă că a trebuit să treacă Mureşul înot! Când a ajuns la Prislop, a trebuit să zacă 2-3 zile până când s-a întremat cât de cât ca să plece amândoi spre Bucureşti’. Pentru tânărul Gheorghe, însă, această călătorie iniţiatică avea să fie fatală: s-a ales cu o pneumonie ce a degenerat în TBC agravat. La 31 octombrie 1951 trecea la cele veşnice, motivul îmbolnăvirii sale fiind trecut sub tăcere pentru a-l proteja pe monahul Antonie de o învinovăţire ce probabil l-ar fi măcinat profund: ‘Varianta susţinută, la iniţiativa lui Gheorghe, cu acordul părinţilor şi al fraţilor, a fost aceea că, după defilarea de 1 mai 1950, împreună cu alţi colegi, a făcut baie în lacul Floreasca şi a răcit puternic, cu toate urmările. Consemnul a fost păstrat cu străşnicie în familie, pentru a-l feri pe fratele nostru Leonida (Antonie, n.r.) de un sentiment de vinovăţie’.
Faţă de familie, alegând calea Bisericii şi a monahismului, Antonie a devenit independent: ‘Toată viaţa s-a descurcat singur. De la Chişinău a plecat prin transfer la Seminarul ‘Nifon’ din Bucureşti. Apoi la facultate a stat la cămin. După aceea, s-a călugărit şi a avut perioade grele, când a trebuit să se ascundă. Abia după decretul din 1959 a stat mai mult în familie, când a fost alungat din monahism’. Iar în familie a găsit tot timpul un sprijin de nădejde: ‘A fost sprijinit de familie în toate acţiunile sale, mai ales când era fără serviciu, când era muncitor, apoi la Mase Plastice, în Bucureşti. A avut tot sprijinul nostru, locuiam împreună, trei fraţi. A locuit acolo până în 1968, când a plecat în Anglia, la studii. După ce a revenit din Anglia şi a fost numit episcop-vicar, am stabilit o regulă în familie: Nimeni să nu-i ceară nimic! Pentru că veneau tot felul de intervenţii şi atunci am spus că nu discutăm nimic. Fiecare cu meseria lui! Ai o problemă, te duci la el în audienţă! Noi am încercat să fim foarte discreţi, n-am vrut să fim toată ziua pe capul lui, la mitropolie’.
Intelectual chiar şi la munca de jos
În perioada în care era muncitor la Fabrica de Mase Plastice, Antonie Plămădeală a scris romanul ‘Trei ceasuri în iad’: ‘L-a întrebat cineva de ce scrie, atunci când lucra munca de jos, în condiţii foarte grele. Şi a răspuns: ‘Nu vreau să uit că sunt un intelectual!’. Vreo trei ani a lucrat foarte greu, apoi a avansat, ajungând la muncă de birou. Eu aveam un coleg de facultate care era inginer-şef la fabrică. Şi îmi zicea: ‘Băi, frate-tău niciodată nu vine fără o carte la el! El stă lângă maşină şi citeşte!’. Adevărul este că a fost respectat în fabrică de toţi oamenii, nimeni nu şi-a bătut joc de el pentru că era venit din monahism. De la muncitor până la director, toţi îl respectau. I-au făcut forme de avansare la vremea potrivită, pentru că şi-au dat seama că este făcut din alt aluat’, adaugă fratele mitropolitului.
‘Dacă am greşit cuiva, cer iertare. Eu i-am iertat pe toţi!’
Mitropolitul Antonie a iubit Biserica şi şi-a respectat familia. Ctitoria sa de suflet rămâne însă Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, aşezământ spre care se îndreaptă astăzi cei care l-au cunoscut, pentru a-i aduce pios omagiu: ‘Mănăstirea Sâmbăta este lucrarea lui de-o viaţă! Şi realizarea lui cea mai importantă! Dacă a ţinut la ceva în viaţă mai mult decât la familie, a fost să reconstruiască această mănăstire!’.
Remarcabil este că Mihai Plămădeală a reuşit să înţeleagă îndemnul testamentar al fratelui său şi să îi ierte pe cei care au căzut în plasa Securităţii, semnând note informative despre mitropolit: ‘Aici nu este vorba de iertare, ci de înţelegere. Antonie scrie în testamentul lui: ‘Dacă am greşit cuiva, cer iertare. Eu i-am iertat pe toţi!’. Deci, în primul rând, el i-a iertat pe toţi. De-asta şi eu, după ce am văzut sute de dosare la CNSAS şi ce mizerii, ce condiţii şi cum îi presau pe oameni, am înţeles fenomenul poate mai bine decât alţii. Şi mă gândesc ce l-a determinat pe acel om să scrie, la ce presiuni a fost supus’. După întâlnirea cu Mihai Plămădeală, rămân cu impresia că am cunoscut un om care îşi merită misiunea asumată – ‘nu grea, dar dificilă’ – de a îndeplini testamentul moral al nobilului mitropolit cărturar Antonie al Ardealului. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 29 august 2012)

www.basilica.ro