Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

sâmbătă, 23 iunie, 2012

Predică la Duminica a III-a după Rusalii

( Despre paza minţii şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu )

De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat (Matei 6, 22)

Iubiţi credincioşi,

Auzim pe Mîntuitorul zicînd: Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cît mai mult? (Matei 6, 23). Să înţelegem că această lumină este mintea noastră, căci după mulţi Sfinţi Părinţi mintea este ochiul sufletului. Cînd mintea noastră se va întuneca de păcate, atunci toată aşezarea şi simţurile trupului vor fi întunecate. Căci dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre luminare şi povăţuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci cu cît mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea şi prea lesne se pleacă la păcate.

Cînd cîrmaciul corabiei sau al unui mijloc de călătorie se îmbată şi se întunecă la minte, atunci cei ce sînt în corabie, în avion sau în orice maşină cu care călătorim sînt în primejdie de moarte. Tot aşa cînd mintea noastră este întunecată de păcate şi de pofte, sufletul nostru este pururea în primejdie să moară prin păcat. Dacă ochiul sufletului nostru, adică mintea va fi curată şi fără răutate, atunci şi aşezările şi lucrările trupului şi ale sufletului nostru vor fi luminate şi bine plăcute lui Dumnezeu. De aceea sfinţii au avut mare grijă să fie treji şi veghetori cu mintea în toată vremea, păzind-o curată de păcate şi de răutate.

Dar nu numai ei se sileau să aibă această lucrare, adică paza minţii, ci şi pe noi ne învăţau amănunţit această lucrare. Iată ce zice sfîntul Isihie Sinaitul: „Paza minţii este calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu” (Filocalia IV, 1947, p. 42). Auzim şi pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicînd: „Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează” (Patericul egiptean, 1930, p. 186). Avva Agaton a fost întrebat: „Ce este mai mare, osteneala trupească, sau păzirea cea dinăuntru?”, şi a zis bătrînul: „Asemenea este omul ca un pom, osteneala trupească este frunza, iar paza celor dinăuntru este rodul” (Ibidem, p. 27).

Paza minţii este de mai multe feluri. Întîi trebuie să ne păzim mintea de închipuri pătimaşe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gînd păcătos. Al treilea, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greşi înaintea lui Dumnezeu (Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-şi poate păzi mintea de gînduri rele şi de închipuiri pătimaşe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată. Despre aceasta zice Sfîntul Isihie Sinaitul: „Paza minţii şi rugăciunea se susţin una pe alta. Căci paza minţii vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea, din paza minţii şi din atenţia cea mare”.

Toţi sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi se sileau pururea la păzirea minţii, căci ştiau că fără această sfîntă lucrare nimic nu poate spori omul pe calea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, iubiţii mei fraţi, se cade nouă a ne păzi mintea de gînduri şi imaginaţii rele, aducîndu-ne aminte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care zice: Privegheaţi în toată vremea, rugîndu-vă (Luca 21, 36). Şi iarăşi: Privegheaţi, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). La fel Sfîntul Apostol Petru ne îndeamnă la trezvie şi la paza minţii, zicînd: Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită (I Petru 5, 8).

Să trecem cu cuvîntul şi la altă învăţătură despre care am amintit la începutul predicii noastre, ce se cuprinde în Sfînta Evanghelie de azi. Este vorba de pronia sau, cum îi mai zicem noi, purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Aţi auzit pe Mîntuitorul vorbind în Sfînta Evanghelie de azi: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mînca, nici pentru trupul vostru cu ce veţi îmbrăca (Matei 6, 25). Apoi, ca să ne arate bunătatea Sa negrăită şi purtarea Sa de grijă faţă de noi şi de toate făpturile Sale, ne trimite cu mintea la păsările cerului, zicînd: Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte (Matei, 6, 26).

Ca să vă puteţi da seama cît de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru păsările cerului care sînt atît de neînsemnate faţă de om, voi folosi un exemplu de la Sfîntul Vasile cel mare, despre o pasăre de mare ce se cheamă alcion. Pentru această pasăre Dumnezeu ţine marea în linişte paisprezece zile pentru a nu-i strica cuibul făcut în nisipul mării şi a îneca puişorii acestei păsări minunate.

Iată istorisirea Sfîntului Vasile: „Această pasăre, alcionul, are obiceiul a-şi scoate puii la marginea mării. Ea îşi pune ouăle în nisip lîngă apa mării şi le cloceşte pe la mijlocul iernii, cînd se pornesc pe mare vînturi şi furtuni care cu pornire mare izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile şi furtunile se potolesc şi se alină, cînd alcionul şade pe ouă în cele şapte zile, după care ies puişorii din găoace. Fiindcă şi de hrană au trebuinţă, Dătătorul Cel Mare, Dumnezeu, a mai dăruit acestei păsări, încă şapte zile pentru creşterea puilor săi. În şapte zile puii acestei păsări pot zbura spre a scăpa de apele mării. Aceste lucruri le ştiu corăbierii de prin aceste locuri şi numesc aceste zile „zilele alcionului”.

Corăbierii cu corăbiile încărcate de mărfuri, aşteaptă să vină zilele alcionului, spre a porni în largul mării. Ei ştiu că atunci Dumnezeu ţine marea în loc, să nu se tulbure pentru ouăle şi puişorii alcionului”.

Apoi zice marele Vasile: „Aceasta ţi-am pus înainte ca o lege, omule, despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu către cele necuvîntătoare, spre îndemnare, ca să ceri de la Dumnezeu cele spre mîntuirea ta, căci dacă pentru o pasăre este atîta purtare de grijă, apoi ce nu s-ar fi făcut pentru tine, pe care te-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Sfîntul Vasile cel mare, Omilii la Hexaimeron, Bucureşti, 1986. p. 164).

Să vedem şi purtarea de grijă la ariciul de mare. Acesta este o vietate prea mică şi nevrednică de băgat în seamă. De multe ori se face învăţător corăbierilor, arătîndu-le cînd are să se tulbure marea şi cînd au să vină furtuni mari şi primejdioase pentru corăbii. Aricii cunoscînd mai înainte tulburarea mării de furtuni, se vîră sub o lespede mică, de care se prind cu picioruşele lor stînd în vremea furtunilor. Cînd valurile mari îi clatină ei se ţin de greutatea lespedei şi astfel scapă de a fi aruncaţi de valuri. Cînd văd acest semn, corăbierii cunosc din timp pornirea furtunii mari care are să fie. Şi nu pleacă cu corăbiile în largul mării, pentru a nu se primejdui. Nici un astrolog, nici un meteorolog nu ştie aşa de bine despre tulburările pămîntului şi ale văzduhului, schimbarea vremii, ca ariciul de mare, căci pe el nici filozofii, nici astronomii şi nici meteorologii nu l-au învăţat aceasta, ci Domnul mării şi al vînturilor. În această vietate mică, a pus urma înţelepciunii Sale celei mari şi negrăite.

Acestea arătîndu-le dumnezeiescul ierarh Vasile cel Mare, zice; „Nimic nu este lipsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nimic nu este trecut cu vederea de El. Toate le priveşte cu luare aminte ochiul cel neadormit al Lui. Lîngă toţi este de faţă cu mare îndestulare, dăruind fiecăruia mîntuirea. Dacă n-a lăsat Dumnezeu pe ariciul de mare afară de cercetarea Sa, pe ale tale nu le va cerceta? (Ibidem, p. 164). Încă şi ariciul de uscat este mare filosof şi meteorolog, fiindcă din două răsuflări îşi face vizuina. Cînd suflă crivăţul de miazănoapte el astupă gaura din partea aceea, din care simte că vine crivăţul. Cînd are să se schimbe vremea şi are să vină austrul, vîntul de miazăzi, se mută la răsuflătoarea dinspre miazănoapte. Prin aceasta ne arată nouă oamenilor tăinuit, nu numai că prin toate trece şi străbate purtarea de grijă a Aceluia ce ne-a zidit, ci şi faptul că în cele necuvîntătoare este orecare simţire a lucrului, ce are să se facă mai pe urmă în vremea viitoare. Ştim că cele necuvîntătoare au ştiinţă de mai înainte de la Dumnezeu, referitoare la schimbarea ce are să fie în aer, pricepere care mă covîrşeşte” (Ibidem, p. 173).

Încă vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu numai asupra oamenilor ci şi a altor vieţuitoare de pe pămînt. Căci ursul cînd este greu rănit de alte fiare, are ştiinţă să se vindece singur cu floarea ce se cheamă lumînărică. Iar vulpea cînd este rănită are pricepere şi ştie să se vindece cu lacrima de răşină a molidului. Şi la furnică pronia lui Dumnezeu se vede în chip luminat căci i-a dat ei pricepere Preaînduratul Dumnezeu ca vara să-şi gătească şi să-şi adune hrana peste iarnă, mai înainte de a veni peste ea asprimea iernii. Că fără lenevire îşi cheltuieşte vremea şi cu mare sîrguinţă se întinde la lucru, pînă ce hrana cea îndestulată pentru iarnă ajunge în cămări şi aşezată cu multă sîrguinţă şi pricepere rară acolo, ca multă vreme să nu se strice. Că taie şi spintecă cu ale ei unghii partea cea din mijloc a roadelor ca nu încolţind, netrebnice să-i fie spre hrană. După ce le-a scos partea încolţitoare, le usucă dacă simte că se umezesc şi nu le scoate afară pe acestea în fiecare vreme, ci numai cînd vremea este bună şi secetă, ca să nu le umezească. Într-adevăr, nu vei putea să vezi nor sau ploaie curgînd cînd furnicile scot afară grîul să-l usuce.

Acest cuvînt va ajunge spre a spune minunile Prea Veşnicului Ziditor, care se văd în zidirile Sale şi purtarea Lui de grijă spre toate cele mici şi cele mari din zidirea Sa. Acestea înţelegîndu-le să zicem şi noi cu proorocul: Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne. Toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalm 103, 25) (Ibidem, p. 173-174). Deci să înţelegem că pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui faţă de toate făpturile Sale. Şi precum aerul înveleşte lucrurile din el şi apa acopere lucrurile care sînt în ea, aşa pronia cea prea bună şi sfîntă a Înduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pe toate le cuprinde şi le îngrijeşte, ca un adevărat părinte şi purtător de grijă a toate (II Regi 16, 9; Psalm 32, 13-15; 113, 10). De aceea, arătînd dumnezeiasca Scriptură purtarea de grijă cea veşnică a lui Dumnezeu asupra lumii, zice: „În toate zilele pămîntului semănatul şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea, nu vor mai înceta” (Facere 8, 21).

Despre puterea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate lucrurile Sale vedem şi din cele vorbite de El către Iov: Încinge ca un bărbat mijlocul tău şi Eu te voi întreba, iar tu să-Mi răspunzi. Unde ai fost cînd am întemeiat pămîntul? Spune-mi de ai cunoştinţă? Cine a pus măsurile lui de ştii, sau cine este cel ce a pus funie de măsurat peste dînsul? Pe ce s-au întărit stîlpii lui şi cine este acela ce a pus peste dînsul piatra cea din marginea unghiului? Cînd s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei. Am ocolit marea cu îngrădituri cînd se revărsa afară şi cînd ieşea din pîntecele maicii ei şi am pus îmbrăcămintea ei nor şi am înfăşurat-o pe ea cu negură şi am pus ei hotar înconjurînd-o cu încuietori şi porţi şi i-am zis: Pînă aici să vii şi să nu treci mai departe, ci întru tine să se sfărîme trufia valurilor tale. Oare în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă şi luceafărul şi-a văzut rîndul său? Apucatu-te-ai de aripile pămîntului ca să scuturi pe cei necredincioşi de pe dînsul. Oare tu ai luat din pămînt lut şi l-ai făcut vieţuitor şi l-ai pus pe el, ca să poată cuvînta pe pămînt? Oare tu ai luat de la cei necredincioşi lumina şi braţul mîndrilor tu l-ai sfărîmat? Oare venit-ai la izvoarele mărilor şi umbrele adîncului le-ai umblat?

Deschisu-ţi-au ţie de frică porţile morţii şi portarii iadului văzîndu-te pe tine s-au înspăimîntat? Ai aflat şi lăţimea cea de sub cer? Spune-mi dar cum este şi cît este? În ce pămînt locuieşte lumina şi întunericul ce loc are? De mă voi duce la hotarele lor, ştii cărările lor? Ştii cînd aveai să te naşti şi cît de mult este numărul anilor tăi? Ai venit la visteriile zăpezii şi visteriile grindinei le-ai văzut? Oare tu porţi grijă de ceasul vrăjmaşului sau de ziua războiului şi a bătăii? De unde iese bruma şi de unde se risipeşte austrul sub cer şi cine a gătit ploi iuţi, curgeri de ape şi calea fulgerului şi a tunetului, ca să ploaie pe pămînt unde nu este bărbat şi în pustie unde nu este om (Iov 38, 3-26).

Am însemnat aici puţine din cartea dumnezeiescului Iov căruia Preaînduratul şi Atotputernicul Dumnezeu a binevoit a-i arăta multe despre minunile cele preamari şi despre purtarea Sa de grijă faţă de toate zidirile Sale.

Din toate acestea înţelegem că întreaga creaţie, cerul şi pămîntul, îngerii şi oamenii se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi are milă de toată făptura.

Iubiţi credincioşi,

Concluzia Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-o singură frază: Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Zadarnic ne ostenim zi şi noapte pentru cele trecătoare. În zadar alergăm fără rost după lucruri nefolositoare care pier odată cu noi. Ba uneori nici somn nu avem, nici sfintele sărbători nu le mai ţinem, nici la biserică nu găsim timp să mergem, nici acasă nu ne rugăm, nici cărţi sfinte nu citim, nici pe cei bolnavi nu-i cercetăm, nici de moartea cea grabnică şi de judecata lui Dumnezeu nu ne mai aducem aminte. Toţi dorim cît mai multe. Toţi visăm averi, cinste, sănătate şi viaţă fericită. Dar de faptele creştineşti, de rugăciune, de iertare, de pocăinţă şi de Dumnezeu aproape toţi uităm.

De aceea este în lume atîta suferinţă şi sînt atîtea boli şi certuri în familie, pentru că am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mîntuitoarele învăţături ale Sfintei Evanghelii, punînd nădejdea numai în mîinile, în mintea şi în mîndria noastră. Poate de aceea mulţi creştini nu au adevărata pace şi mulţumire sufletească.

Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la rugăciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne aşteaptă. Să nu ne mai mîndrim cu mintea noastră, să nu ne punem nădejdea în mîinile noastre, nici în viaţa aceasta trecătoare. Ci numai în Dumnezeu să credem, în El să nădăjduim, Lui numai să I ne închinăm, la Biserica lui Hristos să mergem cît mai des şi prin pocăinţă şi viaţă creştinească să lucrăm ogorul mîntuirii noastre.

În toate cele bune să fim întîi. Şi la lucrul mîinilor şi la biserică şi la milostenie şi la post şi la rugăciune. Cu mîinile să lucrăm, dar cu mintea să ne rugăm. Cu picioarele să călătorim pe calea vieţii, dar cu limba să lăudăm pe Dumnezeu şi să dăm sfaturi duhovniceşti. Să creştem copiii în frică de Dumnezeu, să trăim în pace cu iubitorii de pace, iar de cei răi, răzvrătitori, eretici şi robiţi de patimi să ne ferim, ca să nu cădem în cursele lor. Să nu ne biruim nici de mîndria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de beţie sau cumplita desfrînare sau de mulţimea grijilor pămînteşti care stăpînesc astăzi toată lumea.

De vom face aşa, vom duce aici viaţă liniştită, vom avea timp mai mult de rugăciune, şi vom fi fericiţi şi pe pămînt şi în cer. Atunci vom putea cînta împreună cu proorocul David: Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Psalm 33, 10). Amin.

Arhim. Cleopa (Ilie)