Situată pe un arhipelag din Marea Albă, mănăstirea cu hramul „Schimbarea la Faţă”, este unul dintre cele mai nordice aşezăminte monahale ale Rusiei. Drumul din Moldova până la Soloveţk este unul lung şi anevoios., însă este un drum spre locul regăsirii spirituale şi a comuniunii cu Dumnezeu. Anume acestea erau căutările primului călugăr – Savatie, care a sosit pe insulele Soloveţk în sec. XV (1425). Către această vreme el avea vârsta înaintată, aproape 70 de ani. Din dorinţa de singurătate, el părăseşte mai întâi mănăstirea Kirilo-Belozersk, de unde î-şi avea metania şi se deplasează la cea mai îndepărtată mănăstire din acele vremuri – Valaam. Când devine şi aici cunoscut şi căutat de pelerinii mireni, Savatie înaintează tot mai spre Nord, căutând locuri unde să nu fie stingherit de nimeni. Ajuns până la ţărmurile mării, îl întâlneşte pe tânărul călugăr Gherman, care îi şi povesteşte despre insulele singuratice din largul Mării Albe. Cei doi călugări au petrecut câţiva ani pe insule şi după moartea stareţului Savatie, Gherman î-şi găseşte un nou confrate de sihăstrie în persoana călugărului Zosima, împreună cu care au şi pus temeliile viitoarei mănăstiri din ţinuturile îndepărtate.
Din sec. XV până în sec. XX, mănăstirea a crescut „din putere în putere” şi s-a dezvoltat vertiginos. În Rusia de până la revoluţie, era considerată mănăstire de gradul întâi.
Doar mănăstirea, fără schituri şi gospodării, ocupă suprafaţa de cca patru hectare. Această suprafaţă este împrejmuită de un zid impunător, ridicat din bolovani de piatră imenşi, care au greutatea între 1 şi 10 tone fiecare. În dependenţă de relief, zidul are înălţimea între 7 şi 12 metri, şi lăţimea între 3 şi 6 metri.
Insula principală, pe care se află mănăstirea, măsoară 40 km lungime şi 18 km lăţime. Pe această insulă, acoperită cu pădure, sunt peste 500 de iazuri cu apă dulce. Călugării au unit câteva din aceste iazuri, aducând apa lor într-un rezervor imens din preajma mănăstirii. Din rezervor, datorită diferenţei de nivel, apa trece prin mănăstire şi apoi se revarsă în mare. Dar nu trece pur şi simplu, ci, iscusinţa şi ingeniozitatea călugărilor, a făcut ca şuvoiul de apă să fie despărţit în patru braţe. Unul dintre aceste braţe serveşte ca sursă de apă potabilă; altul pune în funcţie o centrifugă, care în dependenţă de cerinţă, poate servi ca maşină pentru spălatul hainelor, covoarelor şi a oricăror materiale din ţesătură, sau ca maşină pentru prelucrarea lemnului. Cel de al treilea braţ producea (încă până la revoluţia din 1917 !) energie electrică, iar ultimul braţ punea în mişcare moara mănăstirii. După eficienţa şi simplitatea lui, acest sistem acvatic de la mănăstirea Soloveţk era unic în tot Imperiul Rus.
Numai pe teritoriul intern al mănăstirii funcţionau opt biserici, trei dintre care erau destul de mari. Pe lângă aceste sfinte lăcaşe, mănăstirea dispunea de încă şapte schituri pe insule diferite, avea şi numeroase paraclise, ridicate în amintirea evenimentelor mai importante din istoria mănăstirii.
Din fericire, majoritatea schiturilor s-au păstrat până în zilele noastre, la fel ca şi câteva paraclise mai apropiate de mănăstire.
Dintre multele lucruri minunate, făcute cu multă dragoste şi străduinţă de nevoitorii de la mănăstirea Soloveţk, trebuie să menţionăm efortul lor de a uni două insule, despărţite de apele Mării Albe la o distanţă de aproape doi kilometri. A fost o muncă gigantică, făcută cu răbdare , cu rugăciune şi cu dragoste, datorită căreia pelerinii pot trece acum „ca pe uscat” marea de pe o insulă pe alta.
Bolşevicii au închis mănăstirea în 1922, iar în 1928 ea a fost transformată în Lagăr de Destinaţie Specială ( СЛОН Соловецкий Лагерь Особого Назначения) Timp de 16 ani a servit ca închisoare şi locurile sfinţite de rugăciunile cuvioşilor părinţi cau fost pângărite de cruzimea cizmelor revoluţionare.
În această perioadă, prin lagărul de la Soloveţk au trecut zeci de mii de întemniţaţi, mulţi dintre care au murit aici din pricina muncii grele şi a condiţiilor neomeneşti de viaţă. O mare parte dintre cei întemniţaţi la „Arhipelagul GULAG” dela Soloveţk au fost slujitori ai Bisericii: episcopi, preoţi, călugări, dar şi simpli mireni. Despre chinurile suferite, şi despre tăria credinţei lor, mărturiseşte chiar natura; – pe locul unde au pătimit martirii credinţei în Hristos, creşte acum un mesteacăn în formă de Cruce. Se adeveresc astfel cuvintele Mântuitorului, spuse în Evanghelia Sa: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.”
Mănăstirea Soloveţk a fost reîntoarsă Bisericii în 1989, atunci, când au început să se redeschidă lăcaşele de cult din fosta Uniunie Sovietică. Călugărului căruia i-a revenit misiunea să redeschidă mănăstirea – ieromonahul (acum egumen) Gherman (Cebotari) absolvent a Seminarului Teologic din St. Petersburg (promoţia 1983) – este originar din s. Dereneu, r. Călăraşi.
Datorită eforturilor părintelui Gherman, acum, la această mănăstire nordică î-şi duc slujba de rugăciune şi patru călugări conaţionali de ai noştri. Personal am fost mişcat până la lacrimi, atunci când în timpul slujbei mănăstireşti am auzit şi cuvinte în limba maternă, lucru care demonstrează unitatea noastră întru Hristos cu toţi binecredincioşii creştini, oriunde nu s-ar afla ei şi oricare nu ar fi limba pe care o vorbesc.
Acum, revenit acasă, încă mai am vii în memorie momentele deosebite trăite la Soloveţk, acest loc binecuvântat, unde fiecare om poate găsi mângâierea şi liniştea furată de această lume alertă şi trecătoare.
Prot. Alexandru Iamandii