Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

joi, 7 martie, 2013

Milostenie versus cerșetorie

„N-am decât o pâine, Doamne, primejdia îmi stă în faţă; dar eu dau, din puţinul pe care-l am, fratelui înfometat; ajută Tu Însuţi pe robul Tău care este în pericol. Eu cunosc bunătatea Ta, mă încred în puterea Ta”. Ne-am convins duminica trecută, prin pilda fiului risipitor, de importanţa pocăinței în dobândirea mântuirii. Pregătirea pentru începerea sfântului Post continuă cu evanghelia din duminica numită a Înfricoșătoarei Judecăți, când ni se amintește de un alt ajutor în urcuşul nostru către Cer: milostenia. Vorbind despre ea, Sfântul Ioan Gură de Aur o consideră cea mai mare virtute capabilă să ne asigure părtășia la cereștile locașuri: „virtutea milosteniei depăşește chiar pe cea a fecioriei. Deci, dacă vrei să fii egal cu apostolii, nimic nu te împiedică! E de ajuns numai să săvârşeşti virtutea dragostei şi nu eşti întru nimic mai mic decât apostolii”. Cuvinte cu totul surprinzătoare, ba chiar provocatoare. Sfântul Împărat Constantin a schimbat cursul istoriei prin deciziile sale, bucurându-se astfel a fi numit „întocmai cu apostolii”. După spusele dumnezeiescului părinte Hrisostom, noi, de asemenea, putem ajunge dimpreună cinstiți cu ucenicii Domnului doar prin milostenie. Pare ușor, deşi nu este, căci Mântuitorul Hristos ne-a lăsat tuturor porunca: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este” (Luca 6, 36), neprecizând la ce categorie de persoane se referă imperativul. Cu alte cuvinte, nu numai cei bogați trebuie să împlinească binele, ci și cei care nu prea au ce pune pe masă. Celor din urmă Sfântul Vasile cel Mare le adresează un îndemn înduioșător: „dacă toată subzistenţa ta se reduce la o singură pâine şi un sărac vine la uşa ta să-ţi ceară de mâncare, scoate din cămara ta acea unică pâine şi, ridicând mâinile spre cer, adresează lui Dumnezeu acest cuvânt: «N-am decât o pâine, Doamne, primejdia îmi stă în faţă; dar eu dau, din puţinul pe care-l am, fratelui înfometat; ajută Tu Însuţi pe robul Tău care este în pericol. Eu cunosc bunătatea Ta, mă încred în puterea Ta». Dacă tu vorbeşti şi lucrezi astfel, pâinea pe care o dai va fi germenul unui seceriş bogat, gajul hranei tale, garantul îndurărilor divine“. Cine ar avea curajul să procedeze așa astăzi, încondițiile unei crize economice prelungite, când buzunarele multor semeni aproape s-au golit? Găseşti greu resursele de a-i sprijini pe nevoiaşi când tu însuți nu dispui de cele necesare unei viețuiri decente. Cu toate acestea, realitatea din societatea românească demonstrează că dragostea biruiește criza, solidaritatea înfrânge austeritatea, iar bucuria de a oferi se arată mai mare decât orice neajuns. Iată aici o dovadă evidentă că Ortodoxia nu este percepută ca o ideologie frumoasă, ci într-adevăr bunii creștini au înțeles că faptele dau viață credinței. De aceea milostenia aduce bucurie nu doar celor ce beneficiază de ea, ci și în sufletele ori pe chipurile celor ce o săvârșesc. De altfel, românul credincios și evlavios și-a fixat în vorbe de duh necesitatea milosteniei, evidenţiind numeroasele daruri agonisite de cei o practică. Un cunoscut proverb glăsuiește: „cine pe sărac ajută pe Dumnezeu împrumută”. Cu alte cuvinte, Domnul sălășluiește în fiecare semen lipsit, strâmtorat ori suferind; neocolindu-l pe cel necăjit, Îl convingi pe Dumnezeu că, la rândul tău, meriți ajutor și binecuvântare. De precizat că a face milostenie nu înseamnă numaidecât de a dărui ceva material. De multe ori un sfat, o vorbă bună sunt mai de preț decât un ban sau orice alt bun material.

Se pune întrebarea: de ce trebuie să fim milostivi? Răspunsul ni-l dă tot Hristos: „că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Așadar, bunii creștini nu fac milostenie dezinteresat, nici pentru că acțiunile filantropice au ajuns o chestiune de bonton, ci cu nădejdea răsplătirii din partea Mântuitorului Hristos. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne lămurește în acest sens: „rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în înviere. Așteptarea răsplății întărește sufletul spre fapta bună”. Avem, deci, încredințarea că prin milostenie vom urca la Cer cu multă ușurință. Totuși conștiința din noi nu reuşeşte să nu-și pună probleme, să nu riposteze, măcar lăuntric, în anumite situații: parcă nu am arunca așa ușor un bănuț tuturor celor care ne șantajează pe la colțuri de străzi, prin curțile bisericilor, ale mănăstirilor, în mijloace de transport sau prin alte locuri, fiind manipulatori de Hristos, purtând în mâinile murdare icoane ca să ne încredințeze de „autentica lor credință”, înmuindu-ne inima şi deschizându-ne portofelul.

Așadar, cum procedăm cu cerșetorii? Lor le dăm milostenie? Ar fi o discriminare să-i selectăm pe destinatarii actelor caritabile? Adevărată provocare! Unii duhovnici ne-ar îndemna la săvârşirea necondiționată a binelui. Alții, să nu căutăm la fața omului, nici la etnie, nici la vicleșugul folosit spre a ne sensibiliza. Așa s-ar cuveni! Bine ar fi să dăruim din puținul nostru fără să intervină o serie de întrebări, care parcă ne împiedică. Totuși se cuvine să ne împăcăm și conștiința. Să ne întoarcem, deci, la scrierile dumnezeieștilor părinți; luminați de Duhul Sfânt, ei ne-au lăsat înțelepte povețe și în această privinţă. Bunăoară, Sfântul Vasile cel Mare, cel care și-a făcut din propria-i viață și slujire un real program filantropic de ajutorare a claselor sociale defavorizate, le-a adresat cuvinte categorice cerșetorilor, celor ce șantajează și smulg bănuțul văduvei servindu-se de diverse mijloace emoționale. Iată ce le spune: „Negreşit nu-i folositoare dărnicia celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare”. Ce des întâlnim asemenea situații! Semeni apți de muncă fizic și psihic cerșesc din lene, întrebuinţând obolul primit la alimentarea unei serii de patimi. După ce-și fac plinul din mila oamenilor, la scurt timp îi vezi cu țigara în gură sau îmbibați în alcool. În astfel de situaţii, milostenia se preschimbă într-un rău, căci prin ea le întreținem năravurile, încurajându-i la trândăvie și viclenie. Vă gândiți cu câtă zeflemisire privesc astfel de cerșetori pe milostivii trecători din banii cărora ei vor bea sau fuma?

Așadar, să analizăm cui dăm milostenie. Să discernem dacă ea foloseşte supraviețuirii sau alinării unor suferințe, lipsuri ori boli. Pe săracii şi infirmii închipuiți să-i ajutăm să descopere utilitatea muncii, a unei vieți cinstite. Dacă nu le oferim nimic nici nu trebuie să-i judecăm, ci să ne rugăm pentru ei, să-i povățuim, să-i îndemnăm să caute calea, adevărul și viața.

Peste toate, să nu uităm că postul și rugăciunea  fără milostenie sunt lipsite de putere căci facerea de bine le dă aripi ca ajungă la cer.

www.doxologia.ro