Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

duminică, 1 noiembrie, 2009

ÎPS Vladimir: „Fiecare an din vecie vine şi în vecie se întoarce. Dar, fiecare an lasă o amprentă pe pământ”

20 de ani în fruntea Bisericii Ortodoxe din Moldova şi 35 de ani de preoţie.

Iulian Proca: Înalt Prea Sfinţia Voastră, în anul 2009, s-au împlinit 20 de ani de când vă aflaţi în fruntea Bisericii Ortodoxe din Moldova. În această perioadă, Biserica a trecut prin multe încercări şi chiar provocări. Cum vi s-a părut că s-a dezvoltat Biserica în toţi aceşti ani?

IPS Vladimir: Întradevăr anul acesta am împlinit 35 de ani de preoţie şi 20 de ani de când am devenit arhiereu, pe atunci Episcop al Chişinăului şi Întregii Moldove. Pe parcursul acestor 20 de ani, au fost şi ani de tristeţe, dar au fost şi ani de bucurie. Greu a fost la început. Orice început este greu. Dar cu susţinerea preoţilor, cu susţinerea credincioşilor, călugărilor, conducerii statului, am reuşit să facem multe: am reuşit să continuăm deschiderea bisericilor, mănăstirilor, să edităm cărţi bisericeşti, să hirotonim diaconi şi preoţi pentru a sluji Bisericii lui Hristos. Toate acestea s-au înfăptuit cu binecuvântarea Domnului, cu ajutorul preoţilor şi a creştinilor.

Iulian Proca: În aceşti 20 de ani, au fost restaurate multe locaşuri de cult – multe biserici, multe mănăstiri. Disponibilitatea cu care creştinii au participat la toate aceste procese, a arătat că avem un popor credincios. Şi totuşi în viaţa de zi cu zi, vedem că oamenii mai puţin ascultă de glasul bisericii în ceea ce priveşte unele probleme cum ar fi, spre exemplu, dragostea faţă de aproapele şi altele. Cum încearcă Biserica să-i aducă astăzi pe toţi la Cuvântul lui Dumnezeu?

IPS Vladimir: Majoritatea locuitorilor acestui pământ sunt de credinţă ortodoxă. Dânşii au dragoste de Dumnezeu şi dragostea lor se arată nu prin cuvinte ci prin fapte bune. În timpurile grele pentru Biserică, creştinii ortodocşi din Republica Moldova, vizitau mănăstirile din Ucraina, din Rusia, din alte ţări. Întotdeauna mergeau cu autocarele pline cu zahăr, cu pâine, cu ulei pentru a face jertfă mănăstirilor. Eu îi cunosc pe creştinii din Republica Moldova încă di anii 1960 când eram mic şi mergeam la Mănăstirea de la Pociaev şi îi întâlneam acolo. De atunci mă cunosc chiar şi cu mulţi clerici di Republica Moldova. Unii dintre ei, deja au plecat la Domnul, cu părere de rău, alţii încă mai sunt pe acest pământ. Creştinii noştri întotdeauna sunt gata, din bucăţica sa de pâine sunt gata să jertfească pentru Biserică. Numai împreună cu ei noi reuşim să facem fapte bune, fapte bineplăcute lui Dumnezeu.
În anii ’90 eram bucuroşi că se redeschid mănăstirile. Situaţia în ţară era alta. Existau unii businessmani care ajutau Biserica. Cu timpul, situaţia s-a schimbat, am trecut prin diferite crize. Cu toate acestea, oamenii, din puţinul pe care îl au, jertfesc pentru a împodobi Casa Domnului. Pe parcursul acestor 20 de ani de când mă aflu la cârma bisericii, la cele 400 de biserici care erau la început, s-au redeschis 800 de biserici, s-au redeschis încă 40 de mănăstiri pe lângă cele 2 care funcţionau şi încă 8 schituri. Au fost înfiinţate 8 şcoli teologice. Toate acestea se fac datorită tuturor celor care sunt alături de Biserică: clericilor, călugărilor, creştinilor şi conducerii ţării.

Iulian Proca: Dacă ar fi să facem unele prognoze în ceea ce priveşte evoluţia Bisericii ortodoxe din Moldova în viitorul apropiat sau mai îndepărtat care vor fi metodele pentru a educa o generaţie sănătoasă din punct de vedere spiritual sau ce planuri pe tărâm duhovnicesc, consideraţi că ar trebui realizate în primul rând?

IPS Vladimir: De la bună început am avut scopul să edităm cărţi, să înfiinţăm şcoli duminicale, să lucrăm cu tineretul. Am cerut de la fosta conducere a Republicii Moldova, începând încă cu anul 1993 să permită predarea religiei în şcoală ca să-i putem educa pe cei mici, încă din banca şcolară. Cu părere de rău, nu există o lege care ar prevedea predarea religie în şcoală, dar, cu toate acestea, avem primari, avem directori de şcoală buni care permit clerului bisericesc să predea religia în şcoală. Eu sper că prin educaţia religioasă a tineretului, noi vom învinge toate greutăţile. Ar fi bine ca noi să lucrăm cu tineretul, dar şi tineretul ortodox să asculte de Biserică şi prin aceasta vom învinge. Bineînţeles, la momentul actual, trebuie de vorbit cu tinerii, în limbaj nou, în limbajul lor. Noi, ce mai vârstnici, vorbim în limba bisericească. Dar, cu tinerii care au venit în banca şcolară, sau la instituţiile superioare de învăţământ, trebuie de vorbit întrun limbaj contemporan până a-i aduce la limba bisericească. Eu le mulţumesc tinerilor ortodocşi care au dorinţa de a colabora cu Biserica, de a face fapte bune pentru ca astfel să fim mai aproape de Biserică, mai aproape de Dumnezeu.

Iulian Proca: Din aceşti 20 de ani, care credeţi că au fost cei mai prolifici, cei mai buni ani?

IPS Vladimir: Fiecare an din vecie vine şi în vecie se întoarce. Dar, fiecare an lasă o amprentă pe pământ. Nu pot să spun că un an a fost mai bun, altul mai rău, pentru că toţi anii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu. Pur şi simplu, poate întrun an am reuşit să facem mai multe fapte bune, în alt an mai puţine fapte bune, dar ne străduim să facem întotdeauna bine.

Iulian Proca: Întrucât se împlinesc şi 35 de ani de când aţi fost hirotonit preot, aş vrea să ne povestiţi unde aţi slujit prima dată şi cum aţi luat hotărârea de a merge la slujirea preoţească?

IPS Vladimir: Încă de mic copil am vrut să fiu preot. Această dorinţă mi-a intrat în inimă, când la vârsta de 5 ani, am vizitat Mănăstirea Pociaev, apoi biserica din sat. Pe atunci erau timpurile vestitului Hruşciov, nu era posibil să mergi liber la biserică, să te rogi în biserică. De aceea eram nevoit să mă ascund în timpul Liturghiei în pălămărie. Liturghia începea la ora 6 dimineaţa şi la ora 9 biserica trebuia să fie închisă, pentru că toţi „se grăbeau la lucru”, deşi era duminică. Învăţând la şcoală, dorinţa aceasta nu mi-a dispărut, pentru că şi rudele mele şi părinţii mei, mai ales mama, cânta în strana bisericii. Toate rudele mele au fost legate strâns de biserică, deşi aveau diferite posturi. Apoi, am fost luat la armată. După armată, am vrut să fiu ipodiacon. Dar, Episcopul de atunci al Cernăuţilor, Teodosie Panciuc, a fost transferat în oraşul Smolensk din Rusia. I-am scris o scrisoare şi m-a invitat să vin la el. Acolo am fost mai întâi palamar, apoi ipodiacon, iar peste un an şi jumătate am fost hirotonit diacon. Am rămas în Catedrala din Smolensk cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, am fost hirotonit preot şi am slujit acolo, în total, de la pălămar până la preot cu cruce de aur, 8 ani de zile.
Mulţumesc Maicii Domnului Olighitria de la Smolensk care mi-a fost alături întotdeauna. Apoi, de la Smolensk, în anul 1981, am revenit la baştină, în Cernăuţi, unde am slujit în Catedrala din Cernăuţi. Peste doi ani, am fost numit în funcţia de secretar eparhial. Am dus această ascultare încă 6 ani de zile, până la naul 1989 când am fost înainta la treapta de episcop.

Iulian Proca: Toate sărbătorile creştine sunt frumoase. Dar, aveţi o sărbătoare la care ţineţi mai mult, pe care o simţiţi mai aproape de suflet?

IPS Vladimir: Sărbătorile ne sunt date să cinstim un sfânt sau altul sau pe Maica Domnului sau pe Mântuitorul Iisus Hristos. Noi încă din copilărie ne aducem aminte de Naşterea Domnului, Învierea Domnului. La Naşterea Domnului primeam cadouri, hăinuţe noi. La Paşti ciocneam câte un ou roşu şi spuneam „Hristos a Înviat”, ducând astfel tuturor vestea cea bună a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos şi astfel adeverind profeţiile Scripturii şi dovedind că mărturisim credinţa cea adevărată. Acestea sun cele mai luminoase sărbători.
La moldoveni există un obicei, să se bucure de orice sărbătoare, să se întâlnească cu prietenii şi să vorbească despre viaţa pământească. Dar, să nu uite niciodată de viaţa cea duhovnicească, viaţa cerească, viaţa de apoi.

A intervievat Iulian Proca