|
Biserica Ortodoxă, unica Biserică întemeiată de Iisus Hristos, este o comunitate de oameni credincioşi, care urmează învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi Tradiţiei ortodoxe. Menirea Bisericii este să îndrume oamenii spre sfinţire şi mântuire. În sfintele ei locaşuri se produce curăţarea de păcate şi spiritualizarea celor care îşi mărturisesc credinţa în Hristos. Aceasta va dura atâta timp cât vor fi oameni pe pământ, adică până la sfârşitul lumii.
Unul din mijloacele necesare ale Bisericii, folosite în atingerea scopului său final, este învăţătura ortodoxă de credinţă şi trăire, care contribuie la formarea corectă (armonioasă) a omului, privind unitatea trupului şi sfulteului. Ortodoxia nu este o învăţătură în sine, ci se află în strânsă legătură cu Biserica; se aplică, se verifică şi se completează în cadrul Bisericii. Privită din acest punct de vedere, învăţătura ortodoxă nu poate fi concepută, însuşită şi înţeleasă decât prin prisma sfintelor taine, introduse de Iisus Hirstos la întemeierea Bisericicii.
Asimilarea învăţăturii ortodoxe nu înseamnă numai acumularea cunoştinţelor despre anumite dogme şi ritualuri, succedată de reproducerea raţională şi mecanică a celor studiate, ci este făgaşul pe care se dobândeşte trăirea intimă şi deplină a unirii cu Dumnezeu. Urmând calea mântuirii, pentru omul credincios contează nu doar informaţia despre o anumită stare duhovnicească, trăită de cineva mai înainte, dar însăşi trăirea acesteia. Căci mântuirea este o lucrare individuală şi profund personală. La fel este şi lucrarea mântuitoare şi îndrumătoare a lui Hristos: „Eu sânt Calea, Adevărul şi Viaţa"(In. 14,6).
Deoarece mântuirea este un proces care cuprinde viaţa omului încă de la naşterea lui, lucrarea de zidire a Bisericii Sale Hristos o începe odată cu Întruparea Sa. Această lucrare este unică şi decurge având mai multe momente esenţiale, precum sunt Răstignirea, Învierea şi Înălţarea. Dacă nu ar fi existat Învierea lui Hristos, Înălţarea Sa la Cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, sensul dezideratelor ortodoxe ar fi fost la nivelul unei concepţii filozofică despre predestinaţia omului în lume, nimic mai mult.
Asumându-şi trupul omenesc, Domnul Iisus Hristos care este născut mai înainte de toţi vecii, şi-a asumat tot păcatul lumii cuprins în el. Nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru noi, cei păcătoşi, desemnându-ne ca participanţi la lucrarea Sa de mântuire. Biserica, aşadar, ca act final al acestei lucrări, a fost proiectată în toată potenţialitatea desfăşurării ei de mai departe. Virtual fiecare credincios este prezent în trupul Său.
După Înălţare, trupul transfigurat şi îndumnezeit al lui Hristos, copleşit de lumina necreată a Duhului Sfânt şi pătruns de transparenţa ei strălucitoare, se face condiţia supremă a mântuirii noastre. Nemărginita putere a lui Dumnezeu şi nesfârşita Sa iubire pentru oameni nu mai sunt împiedicate să ni se comunice, întrucât nu mai este un trup ca cel dinaintea Învierii. Este trupul care iradiază plinătatea Duhului Sfânt ca să extindă viaţa dumnezeiască în noi. Este trupul de-acum imposibil de văzut de către cei de pe pământ, pentru care lucrarea de mântuire continuă şi au vederea interioară încă nedesăvârşită. Coborârea Duhului Sfânt sensibilizează legătura dorită cu Hristos şi, prin aceasta, dă existenţă reală şi viaţă continuă Bisericii. Hristos pătrunde prin Duh în inima oricărui om care îi creează condiţii pentru prezenţa Sa, la fel cum soarele încălzeşte orice loc care nu este ferit de lumina lui. Fiecare credincios se hrăneşte din Harul Duhului Sfânt, care curge necontenit în Biserică prin Sfintele Taine. Iată de ce înafara Bisericii nu există mântuire.
Biserica a fost întemeiată pe Sfinţii Apostoli şi lor li s-a dat duhul descoperirii tainelor lui Dumnezeu cu privire la mântuirea noastră. Iar Bisericii i-a fost dăruit duhul cunoaşterii şi al înţelegerii tainelor descoperite Apostolilor - şi aceasta îi este dat fiecărui credincios.
Marea bucurie a credincioşilor ţării noastre este aceea că Biserica s-a extins până la noi datorită Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, care a vestit venirea Mântuitorului în lume şi a mărturisit dreapta credinţă pe meleagurile noastre.
Moldovenii din toate timpurile au luptat pentru credinţa lor, şi-au apărat Biserica tot aşa cum şi-au apărat ţara, obârşia, casa. Credinţa este nu numai ceea ce-am moştenit de la părinţi, ea este însăşi esenţa prezenţei noastre în lume. Este mijlocul de comunicare al moldovenilor, ca mod de coexistenţă şi supravieţuire. Este chiar mai mult decât o limbă care se învaţă, deoarece este o limbă mereu trăită, prin care vorbeşte şi se exprimă sufletul unui popor.
Istoria noastră este istoria suferinţelor şi a sacrificărilor pentru ţară şi credinţă. Toate au trecut şi s-au spulberat în negura vremurilor, ni s-a luat tot ce s-a putut să ni se ia, dar au rămas să dăinuiască neamul şi credinţa. Războaiele şi revoluţiile, genocidurile şi măcelurile, foamea şi deportările - pe toate le-am îndurat şi nimic n-a putut să ne despartă de credinţă.
În credinţa ortodoxă, sfinţită cu sângele strămoşilor, pentru care a luptat, apărând pacea şi ţara, voievodul Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, ne regăsim identitatea noastră etnoculturală. Alexandru cel Bun, Petru Rareş, Vasile Lupu, Dosoftei, Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mihai Eminescu s.a. sunt pilonii credinţei ortodoxe şi ai culturii noastre.
Numele de creştin este la fel de important ca şi numele de băştinaş. A fi creştin în Moldova înseamnă să trăieşti în durerile şi năzuinţele neamului, să fii „suflet în sufletul lui", precum ne-a văzut marele poet George Coşbuc.
Pentru creştini ortodocşi credinţa este examenul şi criteriul conştiinţei naţionale, nivelul maturităţii spirituale la care se raportează fiecare intelectual pentru a-şi defini personalitatea. Iată de ce astăzi confirmăm, prin existenţa noastră, că suntem o ţară de tradiţie creştin-ortodoxă, iar Biserica Ortodoxă este întruchiparea constituţiei spirituale a poporului nostru. Biserica Ortodoxă este demnitatea noastră naţională, formată şi consolidată din strămoşi de-a lungul veacurilor. Este şansa noastră istorică de a trăi şi a ne identifica spiritual în Hristos. Cât de îndatoraţi suntem în faţa lui Dumnezeu, că ne-a apreciat osârdia milenară şi ne-a ajutat să ne păstrăm neştirbită matricea noastră spirituală?! Că doar nu fiecare popor este conectat direct la dreapta credinţă.
Într-un stat multinaţional ca al nostru, în care deopotrivă cu moldovenii trăiesc şi alte minorităţi naţionale, creştinii ortodocşi constituie o naţionalitate aparte, 93% din toată populaţia ţării. Ei sunt pavăza păcii civice împotriva discordiei şi vrajbei interetnice, forţa viabilă care se opune dezbinării societăţii. Este ceea ce nu vedem în alte ţări, unde conflictele sociale se rezolvă datorită implicării organelor de ordine sau a forţelor armate.
Creştinii ortodocşi sunt armata noastră naţională împotriva imoralităţii şi degradării spirituale. Această comunitate ne apără şi ne consolidează împotriva desfrâului şi dezmăţului. În pofida nivelului de trai extrem de scăzut, ea ne fereşte de cataclismele sociale, care ne zdruncină ţara străpunsă de premisele ruinării.
În prezent, pentru credinţa şi verticalitatea lor spirituală, ortodocşii sunt detestaţi de către cealaltă parte a lumii creştine. Sentimentul religios în adâncimea sa duhovnicească este brutalizat şi falsificat pentru a distruge orice ierarhie în lumea spirituală. Ceea ce li se incriminează ortodocşilor este continuarea Tradiţiei, care nu mai este prezentă în bisericile creştine occidentale şi nu corespunde chefului şi moftului omului modern. Dar, de fapt, pentru iubitorii de Dumnezeu, anume Sfânta Tradiţie este busola de orientare în tumultul unui haos religios mondial. Sfânta Tradiţie este elementul impropriu într-un sistem de false valori şi obstacolul în calea celor care uneltesc unirea tuturor bisericilor în una universală, urmărind scopul neutralizării şi desfiinţării lor. Sfânta Tradiţie este piatra de încercare pentru acei care vor să înlocuiască harul lui Dumnezeu din Biserică cu ingeniozitatea umană pentru a pune fundamentul unui nou Turn Babel. Prin aceste semnificaţii izbitoare Tradiţia ortodoxă îi deranjează; pentru că nu reuşesc să „înece" Biserica în mocirla moravurilor lumeşti, ca să se inspire în activitatea ei din teologizări apostate, cum se practică în Europa. Din acest motiv, credincioşii sunt depreciaţi şi trecuţi de „minţile civilizate" în categoria celor inutile, fiind priviţi ca nişte fiinţe înapoiate cu viaţa puţin valoroasă.
Confruntarea cu Biserica, în atmosfera unei păci aparente, este lupta subversivă împotriva continuării Tradiţiei şi profanarea lucrurilor ce ţin de Tradiţie. Unul de stindardele de luptă, sub care se regăsesc contestatarii credinţei ortodoxe şi părtaşii acestora, este calendarul de stil nou. Se ştie, că ambele calendare sunt aproximative, de aceea nici unul nu poate pretinde pe deplin la o exactitate perfectă. Nici cei devotaţi vechiului calendar, nici susţinătorii calendarului cel nou", nu se axează pe precizia în calcule, căci problema, în esenţă ei, nu este de ordin astronomic. Chestiunea constă în aceea, că vechiul calendar asigură armonia liturgică a Bisericii, îi apără unicitatea şi integritatea, şi nu permite distrugerea ei din interior. Această Biserică a devenit incomodă şi dispreţuită. Iată de ce s-a făcut încă un calendar. Şi nu numai pentru aceasta se insistă asupra introducerii lui, dar şi pentru a-i înstrăina de Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, pe cei adormiţi întru Hristos, ca să-i facă adepţi a unei credinţe convenţionale şi şterse în conţinutul ei. Ca să fie destrămată ţesătura Tradiţiei, să-i separe pe ortodocşi de Sfinţii Părinţi din Rai, care au consfinţit Liturghia potrivit vechiului calendar.
Pe lângă acestea toate, noul calendar oferă facilităţi comercianţilor şi oamenilor de afacere. A devenit de-acum ceva obişnuit, că în Moldova Crăciunul vine însoţit de caravana de camioane pe care este scris Coca-Cola. Anume aşa este prezentată sărbătoarea naşterii Domnului în spoturile publicitare derulate pe ecranele televizoarelor pe parcursul lui decembrie. Cei interesaţi în celebrarea Crăciunului de ziua Sf. Ierarh Spiridon sunt deţinătorii marilor monopoluri şi centrelor comerciale care se află departe de hotarele ţării noastre şi rânduiala ei internă.
Biserica Ortodoxă n-a făcut niciodată concesii. Tocmai de aceea că nu s-a lăsat aservită curentelor politice, n-a căutat compromisuri în scopuri comerciale, Ea a păstrat Tradiţia vie şi nepângărită, pentru noi, cei de la sfârşit de veac. Acest criteriu infailibil al Bisericii o ţine departe de bisericile eterodoxe, care au prefăcut credinţa într-un creştinism social, ajustat la preferinţele şi confortul omului.
În ultima vreme, aşa-zisa „rămânere în urmă" a Bisericii Ortodoxe este o temă mereu actualizată, mai ales în ajunul sărbătorilor de iarnă. În unele cercuri şi grupuri de intelectuali de spoială creştină pentru care credinţa nu are nici o profunzime spirituală, ci este un cod etico-moral, doar atât, se vorbeşte cu mult patos despre aceasta. În înţelegerea lor Biserica, care şi-a păstrat prin har şi adevăr statornicia, este o organizaţie perimată, pentru că nu consimte ritmului tehnologizării creaţiei lui Dumnezeu şi a sufletului omului. Majoritatea dintre ei, fiind oameni de acţiune, călătorind prin alte ţări şi gustând din otrava religiilor eretice, vor să ne facă ostatici ai unei păreri tendenţioase că am sărăcit din cauza Bisericii. Pusă în faţa acestei minciuni, lumea îi tolerează pe acei „creştini" care se conformează cerinţelor vremurilor, care merg într-un pas cu ea, având în avangardă nu pe Hristos, dar idolatria contemporană şi obiectivele progresului. Lumea îi recunoaşte pe acei creştini care îl minimizează pe Dumnezeu, ca să poată încăpea în silogismele şi formulele lor existenţiale şi să nu le afecteze plăcerea. Şi-i doreşte în rândurile ei pe acei creştini cu care poate face aranjamente, care se oferă să-i satisfacă proastele necesităţi, necinstindu-L pe Dumnezeu.
În actualitatea noastră plină de controverse, în care tot mai des, din păcate, se inversează valorile, credinţa a devenit un joc al compromisurilor celor care s-au alăturat creştinismului, numai pentru a-şi legitima preferinţele în faţa lui Dumnezeu. De dragul impresiilor frapante, produse de localuri atractive şi biserici cu arhitectonică modernă, Biserica Ortodoxă nu le mai convine. Pentru împătimiţii de frumuseţile lumeşti, care se mai întâmplă să fie şi extravertiţi, este firesc ca în locul stranelor, aflate de o parte şi de altă parte a iconostasului, în biserică să fie puse ca în teatru şiruri de scaune odihnitoare pentru toţi vizitatorii. Aceştia poartă discuţii despre scurtarea Sfintei Liturghii, ca enoriaşii să nu obosească prea tare în timpul slujbei. Aceştia se arată încântaţi de ideea introducerii stilurilor „avansate" de cântare bisericească, după calapodul bisericilor apusene. Le-ar plăcea să aducă instrumente muzicale în biserică, să înlocuiască psalmodierile cu play-back-uri, care le-ar aminti de discotecile din barurile nocturne.
Dezacordurile de acest gen cu Biserica au acelaşi punct de pornire, care înseamnă că sfinţenia este tratată ca un lucru inferior persoanei lor. După părerea acestor creştini, loiali şi indiferenţi faţă de credinţă, biserica trebuie să fie comună şi pusă în slujba omului, ca să facă din cler şi din feţele bisericeşti deservenţi ai cultelor religioase, iar din Sfintele Taine mijloace profitabile. Ei cred că biserica este distinctă prin zorzoane şi comodităţi, că mărturisirea păcatelor trebuie să se înfăptuiască ca o tranzacţie comercială.
Omul pragmatic, adus prin raţiune la convingerea că este adevărat doar ceea ce poate fi văzut, pipăit, cântărit, numărat, este capabil să discute despre adevăr, nu şi să-l mărturisească. Nu are nevoie să trăiască ceva curat şi înălţător. Revelaţia lui Dumnezeu şi Veşnicia sânt noţiuni abstracte, pe care nu le poate estima pentru a le trece în proprietate personală.
Raţionaliştii au făcut din om un dumnezeu, în faţa căruia se închină atunci când le convine şi îl sfidează atunci când le încurcă. Astfel, au ajuns că pot explica orice fărădelege, ca pe un adevăr de care s-au condus şi le justifică faptele. De aceea, în ochii lor, credincioşii fac parte din categoria celor naivi, care trăiesc într-o realitate incertă.
Necredincioşii şi creştinii care au o atitudine inertă faţă de Biserica lui Hristos se călăuzesc în comportamentul lor de convenienţele morale ale societăţii. Morala însă, încetăţenită şi recunoscută ca o sinteză de convenţii arbitrare, „legalizează" relaţiile între membrii societăţii, le menţine în anumite limite formale, dar, oricât de perfectă ar fi, nu este îndreptată împotriva viciilor şi neajunsurilor personale ale omului. Având menirea să îmbunătăţească relaţiile dintre oameni, morala obştească nu reglementează atitudinea omului faţă de sine însuşi. Dimpotrivă, admite şi propagă, cât se poate de larg, indecenţa şi libertinismul, care nu cadrează cu bunul simţ şi curăţia sufletească.
Morala adevărată, de suflet ziditoare, nu poate exista despărţită de Biserică. Morala care exclude Biserica nu are suport spiritual temeinic. Căci omul a fost creat de Dumnezeu şi în Dumnezeu îşi găseşte pacea şi desăvârşirea. Fără tăria virtuţilor şi valorilor umane autentice nici o morală nu corelează cu Adevărul şi, după cum ne convingem în fiecare zi, numaidecât se ruinează odată cu învechirea reperelor ei provizorii.
Pe omul plin de sine, cu credinţa inteligibilă, care vede în păcat un vector al evoluţiei şi dezvoltării societăţii, nimic nu-l obligă să fie penitent. Acesta este omul care nu se pleacă în faţa nimănui, nu respectă şi nu acceptă nimic pe bază de credinţă. Acesta este omul care nu ştie de frica de Dumnezeu, respinge orice adevăr în favoarea propriei imagini.
Dar oare nu lăsarea de Dumnezeu este motivul învrăjbirii oamenilor, a terorii, violului, omuciderii? Oare nu lăsarea de Dumnezeu face ravagii între etnii şi naţiuni, destramă supra-statele lumii în care sunt luxuri şi bogăţii inegalabile, dar nu şi iubire? Oare nu lăsarea de Dumnezeu şi de Biserică a provocat înlocuirea valorilor cu pseudo-valori şi conduce lumea spre desconsiderare şi degenerare. Fărădelegile care se săvârşesc peste tot în lume nu sânt oare rezultatul renegării lui Dumnezeu?
Despre această realitate vorbesc unii creştini de la noi şi cred cu tot dinadinsul că poate fi adusă în ţară prin diferite standarde ale vieţii moderne. Această realitate ne-ar uni cu o „civilizaţie" în care se văd pe dânşii, dacă nu le-ar încurca ultima citadelă a Adevărului lumii, ultima şi cea mai trainică fortăreaţă a moralei dreptăţii şi înţelepciunii - Biserica Ortodoxă. (I)
(va urma) Valeriu IONAŞ,
pedagog
|
Magazine bisericesti
