Postul cel Mare - floarea pocăinţei

Postirea sau abstinenţa de la mâncare nu este exclusiv o practică creştină. Ea a existat şi încă există în alte religii şi chiar în afara vreunei religii ca, de exemplu, în anumite terapii specifice. Astăzi oamenii postesc pentru tot felul de motive, incluzându-le uneori şi pe cele po­litice. Este important, deci, să discernem conţinutul creş­tin unic al postirii. 

Mai întâi postul ni se dez­văluie în interdependenţa dintre două evenimente pe care le găsim în Biblie: unul se află la începutul Vechiului Testament, iar celălalt la începutul Noului Tes­tament. Pri­mul eveniment este „întreruperea postului” de către Adam în Rai. El a mâncat din fructul oprit. Aşa ni se dezvăluie păcatul originar al omului. Hris­tos, Noul Adam - şi acesta este cel de-al doilea eveniment - începe cu postirea. Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit, dar El a biruit acea ispită. 

Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moar­tea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai. Din această perspectivă postirea ni se descoperă ca ceva hotărâtor prin importanţa sa. Ea nu este o simplă „obligaţie”, un obicei; ea este legată de taina intimă a vieţii şi morţii, a mântuirii şi a osândirii.

În învăţătura ortodoxă păcatul nu este numai încălcarea unei rânduieli ce duce la osândă; este întot­deauna o mutilare a vieţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Din această cauză istoria păcatului originar ne este prezentată ca un act al mâncării. Pentru că hrana reprez­intă mijlocul de păstrare a vieţii; ea este aceea care ne ţine pe noi vii. Dar tocmai în aceasta şi constă problema: ce înseamnă să fii viu şi ce este „viaţa”? Azi pentru noi această noţiune are, în primul rând, un sens biologic: viaţa este tocmai aceea, care depinde total de hrană şi, mai general, de lumea fizică. Dar pentru Sfânta Scriptură şi pentru Tradiţia creştină această viaţă, ce subzistă „numai cu pâine”, este identificată cu moartea, pentru că este o viaţă muritoare, pentru că moartea este un principiu pururea lucrător în ea. 

Dumnezeu, ni se spune, „nu a făcut moartea”. El este Dătătorul de viaţă. Cum a devenit atunci viaţa muritoare? 

De ce este moartea şi numai ea singura condiţie absolută a tot ceea ce există? Biserica răspunde: pentru că omul a respins viaţa, aşa cum i-a fost oferită şi dăruită lui de către Dumnezeu, a preferat o viaţă care să nu depindă numai de Dumnezeu singur, ci „numai de pâine”. Nu numai că nu L-a ascultat pe Dumnezeu, lucru pentru care a fost osândit; el a schimbat relaţia intimă dintre el şi lume. Putem fi siguri de fa­ptul că lumea i-a fost dată de către Dumnezeu ca „hrană” - ca mijloc al vieţii; în afară de aceasta, viaţa este socotită ca mijloc de comuniune harică cu Dumnezeu; ea şi-a avut nu numai plinirea, dar şi întregul său conţinut în El. „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. Lumea şi hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, şi numai dacă sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naşte viaţă. Hrana în sine nu are viaţă. Numai Dumnezeu are Viaţă şi Însuşi este izvorul şi principiul vieţii. Astfel, a mânca, a fi viu, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a te afla în comuniune harică cu El era unul şi acelaşi lucru. Tragedia de nepătruns a lui Adam este că el a mâncat de dragul său. 

Mai mult decât atât, el a mâncat „separat” de Dumnezeu, pentru a fi independent faţă de El, şi dacă el ă făcut aceasta, a făcut-o pentru că a crezut că hrana are viaţă în sine şi că el, prin împărtăşirea din acea hrană, poate deveni ca şi Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine. Mai simplu spus: el a crezut în hrană, în timp ce singurul obiect al încrederii, al credinţei, al dependenţei este Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele şi principiile vieţii sale. El a devenit sclavul lor. Adam în ebraică - înseamnă „om”. El este numele nostru obştesc. Omul este încă Adam, este încă sclavul „hranei”. El poate susţine credinţa sa în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viaţa lui, hrana lui, conţinutul atotcuprinzător al existenţei sale. El poate pretinde că îşi primeşte viaţa de la Dumnezeu, dar el nu trăieşte în Dumnezeu sau pentru Dumnezeu. ªtiinţa sa, experienţa sa, conştiinţa sa, toate sunt construite pe acelaşi principiu: „numai cu pâine” . Noi mâncăm pentru a fi vii, dar nu suntem vii în Dumnezeu. Acesta este păcatul tuturor păcatelor. Acesta este verdictul morţii pronunţat în viaţa noastră.

Hristos este Noul Adam, El vine să repare strică­ciunea adusă în viaţă de Adam, să aducă omul la adevărata viaţă şi astfel El începe tot prin postire. „ªi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi la urmă a flămânzit” (Matei 4, 2). Foamea este acea stare în care realizăm dependenţa noastră de altceva - când avem nevoie urgentă şi esenţială de hrană - arătând astfel că noi nu avem viaţă în noi înşine. Este acea limită, la capătul căreia fie mor de foame, fie, după ce mi-am satisfăcut trupul, am din nou impresia că sunt viu. Cu alte cuvinte, este timpul când ne lovim de întrebarea fundamentală: de ce anume depinde viaţa mea? ªi pentru că această întrebare nu este una academică, ci este simţită cu întregul meu trup, este, de asemenea, timpul ispitei. Satana a venit la Adam în Rai; el a venit la Hristos în pustie. El s-a apropiat de doi oameni înfometaţi şi le-a spus: mâncaţi, căci foamea voastră este dovada că depindeţi în totalitate de mâncare, că viaţa voastră constă în mâncare. Iar Adam a crezut şi a mâncat; dar Hristos a respins această ispită şi a zis: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Dumnezeu” . El a refuzat să accepte acea minciună cosmică, pe care Satana a impus-o lumii, făcând din acea minciună un adevăr de la sine înţeles fără a mai fi dezbătut, un fundament pentru întreaga noastră viziune asupra lumii, asupra ştiinţei, a medicinei şi, probabil, chiar a religiei. Făcând aceasta, Hristos a refăcut acea relaţie dintre hrană, viaţă şi Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o şi pe care încă o mai rupem în fiecare zi.

Ce este atunci postirea pentru noi, creştinii? Este intrarea şi participarea noastră la acea experienţă a lui Hristos Însuşi, prin care El ne eliberează de sub totala dependenţă faţă de hrană, materie şi lume. Sub nici un aspect eliberarea noastră nu este una completă. Trăind încă în această lume căzută, în lumea Vechiului Adam, fiind parte a ei, încă depindem de hrană. Dar tocmai cum moartea noastră - prin care încă trebuie să trecem - a devenit prin Moartea lui Hristos o punte către viaţă, hrana pe care o mâncăm şi viaţa pe care o susţine poate fi viaţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastră a devenit deja „hrană a nemuririi” - Trupul şi Sângele lui Hristos Însuşi. Dar chiar şi pâinea cea de toate zilele, pe care o primim de la Dumnezeu, poate fi această viaţă şi în această lume cea care ne întăreşte pe noi şi comuniunea noastră harică cu Dum­nezeu, mai degrabă decât cea care ne desparte de Dum­nezeu. Numai postirea poate realiza această transformare, dăruindu-ne dovada existenţială că dependenţa noastră de hrană şi materie nu este totală, nu este absolută, că unite cu rugăciunea, cu harul şi cu preamărirea, pot deveni ele însele (hrana şi materia) duhovniceşti.

Toate acestea spun că postirea, fiind înţeleasă adânc, este singura metodă prin care omul redescoperă adevărata sa natură spirituală. Nu este o provocare teoretică, ci cu adevărat practică a marelui înşelător care a izbutit să ne convingă că depindem numai de pâine. El a clădit întreaga cunoaştere, ştiinţă şi existenţă umană pe această minciună. Postirea este o denunţare a acestei minciuni şi, de asemenea, dovadă că este o minciună. Este extrem de semnificativ faptul că Hristos postea când L-a întâlnit pe Satana şi ceea ce a spus mai târziu, şi anume că Satana nu poate fi biruit „decât cu post şi cu rugăciune”. Postirea este lupta adevărată împotriva diavolului, pentru că este provocarea către acea lege atotcuprinzătoare care-L face pe el „Stăpânitorul lumii acesteia”. Căci cineva, dacă este înfometat şi apoi descoperă că poate fi cu adevărat independent de acea foame, nu în sensul de a fi biruit de ea, ci dimpotrivă, să o poată transforma într-un izvor de putere şi biruinţă duhovnicească, atunci nimic nu rămâne din acea mare minciună în care am trăit de la Adam încoace.

Cât de departe suntem atunci de obişnuita înţelegere a postirii; ca o simplă schimbare a dietei alimentare, ca ceea ce este permis şi a ceea ce este oprit, de toată această ipocrizie superficială! În cele din urmă a posti înseamnă numai un lucru: a fi înfometat, a merge până la limita acelei condiţii umane care depinde în întregime de hrană şi, fiind înfometat, să descoperi că aceasta nu reprezintă întregul adevăr referitor la om, că foamea însăşi este întâi de toate o stare spirituală şi că este în ultima sa realitate foamea după Dumnezeu. Totuşi, postirea ca efort fizic este total lipsită de sens fără omologul său duhovnicesc: “... cu post şi rugăciune “. Aceasta înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu - şi numai de Dumnezeu - postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere. Dacă Hristos Însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o singură şansă de a evita această ispitire. Postirea fizică, esenţială nu este lipsită numai de sens, este chiar periculoasă dacă este ruptă de nevoinţa duhovnicească - de rugăciunea şi contemplaţia lui Dumnezeu. Postirea este o artă deplin stăpânită de sfinţi; ar fi îndrăzneţ şi periculos pentru noi, dacă am experimenta această artă fără discernământ şi fără precauţie. Întregul cult al postului este o re­memorare continuă a greutăţilor, obstacolelor şi ispitelor ce-i aşteaptă pe cei ce cred că ei pot depinde de puterea voinţei lor şi nu de Dumnezeu.

Din această cauză, mai întâi de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii.

Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcând din postul nostru unul Teo­cen­tric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii. Toate acestea trebuie săvârşite înainte ca postul propriu-zis să înceapă, astfel încât atunci când începem să postim să fim înarmaţi cu arme duhovniceşti, cu o concepţie, cu un duh al luptei şi al biruinţei.

Apoi urmează postul în sine, care ar trebui practicat pe două niveluri: mai întâi ca post ascetic, iar mai apoi ca post deplin. Postul ascetic constă într-o drastică reducere a hranei, astfel încât starea permanentă de foame poate fi trăită ca ceva ce aminteşte de Dumnezeu şi ca un efort constant de a-L contempla pe El. Oricine l-a experimentat - oricât de puţin - ştie că acest post ascetic, mai degrabă decât să ne slăbească, ne face uşori, înnobilaţi, cumpătaţi, plini de bucurie, curaţi. Acela primeşte hrana ca pe un adevărat dar al lui Dumnezeu. El este permanent aplecat către acea lume interioară care devine într-un mod inexplicabil un fel de hrană în adevăratul sens al cuvântului. Can­titatea exactă de hrană care va fi primită în acest post ascetic, ritmul şi calitatea ei, nu trebuie discutate aici; acestea depind de capacităţile noastre individuale şi de conjuncturile exterioare ale vieţii noastre. Dar principiul este clar: este o stare de foame pe “jumătate” a cărei natură „negativă” este modulată permanent într-o putere pozitivă prin rugăciune, aducere aminte, trezire şi contemplaţie.  

Pr. Alexander SCHMEMANN,

“Postul cel Mare”