Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

duminică, 5 august, 2012

Duminica a IX-a după Cincizecime

Evanghelia care se citeşte în Duminica a IX-a după Rusalii este plină de înţelesuri duhovniceşti. Ea priveşte nu numai pe Sfântul Apostol Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci, profetic, ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin în parte. Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective. În acest sens, în cartea‘Constituţiile Apostolice’ se spune că biserica-lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.

La a patra straja din noapte, adica undeva pe la orele trei ale diminetii, in mijlocul unei furtuni cumplite, care facea imposibila inaintarea corabioarei in care se aflau apostolii, Domnul le apare acestora mergind pe apa. Toti se cutremura si se inspaimanta neputandu-se bucura ca a venit la dansii Iisus, insa Petru, navalnic si nerabdator cum ii era felul, cere binecuvantare pentru a merge pe apa pana la Dansul. Numai ca, in timp ce mergea pe apa, cu ochii tinta la Mantuitorul, la un moment dat, mutandu-si privirea spre vanturile si valurile din jur, „s-a temut” si a inceput sa se scufunde. Cu alte cuvinte, privind la furtuna, pierde nu doar contactul vizual cu Cel care este „Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14, 6), ci pierde insasi legatura directa cu Fiul lui Dumnezeu si, implicit, cu puterea care il tinea la suprafata. Asa cum mentionam si acum doi ani, in acest pasaj scripturistic gasim raspuns la o problema care framanta, parca din ce in ce mai tare, multe constiinte crestine: cea a atitudinii pe care se cuvine sa o avem in fata tendintei de a limita libertatea si de a controla cat mai eficient fiecare persoana. Raspunsurile la o astfel de framantare se situeaza intre doi poli, de la a considera ca nu trebuie sa ne ingrijoram deloc de mersul lucrurilor in lume, de toate deciziile politice cu impact major asupra vietii private a persoanei, pana la a decreta iminenta implinire a profetiilor din Apocalipsa si a indemna la o lupta pe fata cu orice forma de „pecetluire” a omului.

Daca ne speriem, precum Petru, de puterea demonica a unor vanturi care ne biciuiesc fata si ameninta sa ne cuprinda pamanteasca noastra existenta, dezlipindu-ne astfel privirea si inima de Hristos, atunci incepem sa ne scufundam. Asa se intampla si cu cei care, in avantul lor bine intentionat, se trezesc in mijlocul furtunii dar, dezlipindu-si inima de Domnul, desi tari in ravna, ajung a slabi in credinta, sfarsind prin a fi speriati sau inspaimantati de-a binelea de ceea ce se intampla in lume. Dar inca nu e nimic pierdut. Caci si Petru, vazand ca se scufunda, constientizand pericolul, si-a intors din nou privirea la Hristos, strigand din tot sufletul:„Doamne, scapa-ma!”. Problema intervine abia atunci cand nu realizezi ca spaimele tale sunt cele care te scufunda si ca solutia e reintoarcerea la Hristos, reorientarea hristocentrica a vietii tale (unii ajung, cu durere am constatat, sa aiba o orientare „anticristocentrica”, intrucat vorbesc si scriu mai mult despre Antihrist si semnele venirii lui, decat despre Mantuitorul Hristos). Astfel de oameni incep sa se agite cu toata fiinta lor, dand cu putere din maini si din picioare pentru a nu se ineca in propriile temeri. Peroreaza impotriva tuturor pericolelor (reale sau nu) care ameninta corabia Bisericii, convinsi fiind ca singura solutie este sa purcedem la lupta cu toate dracoveniile din lume. In loc sa se transforme in rugaciune sfasietoare catre Domnul, strigatele lor se distorsioneaza in tipete inflamate, acuzatoare catre furtunile din lume si catre cei care nu fac (gandesc) precum ei. Iar asta e ca si cum Petru, in loc sa strige cu umilinta pe Iisus, ar fi inceput atunci, pe Marea Galileii, sa tipe la ceilalti apostoli sa vina si ei in apa alaturi de el pentru a lupta cu furtuna.

Indrazneala care preschimba, pe mare, naluca in marinar

Dar, dincolo de aceasta posibila „aducere la zi” a minunii potolirii furtunii pe mare, mai este un aspect esential, din care putem invata nu doar ce riscuri exista in astfel de situatii, cu care ne confruntam, de altfel, fiecare dintre noi, ci, mai ales, ce sanse minunate avem, atunci cand ne aflam in Corabia lui Hristos. In relatarea lui Marcu, se mai adauga un detaliu esential: Domnul a venit spre ucenicii care „se chinuiau vaslind” si „voia sa treaca pe langa ei” (cf. Marcu 6, 48). Cu alte cuvinte, El nu se indrepta sprecorabie, ci doar a venit suficient de aproape cat sa-Si faca vizibila prezenta (dar, totusi, destul de departe pentru ca ucenicii sa se intrebe daca nu cumva e o naluca), lasand la latitudinea apostolilor daca vor sau nu sa intre in dialog cu Dansul. Si chiar dupa ce le spune: „Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti!”, Hristos inca nu se urca in corabie, ci asteapta ca ucenicii sa-si biruiasca spaima si sa-L cheme cu credinta langa ei. Petru e cel care face pasul decisiv, chiar daca ulterior va fi sovaielnic. Fara gestul lui Petru, indraznesc sa spun ca Hristos nu ar fi urcat in corabie.

Acesta e modul in care si noi ne putem intalni astazi cu Mantuitorul. In nava Bisericii fiind, ne luptam cu ispite si cu multe incercari. Vaslele sunt poruncile cu care ne-a intrarmat Dumnezeu, prin care cultivam rugaciunea, postul, milostenia, infranarea etc., nu desprinzandu-ne de lume si lepadandu-o ca fiind rea in sine, caci nici ucenicii nu tineau vaslele deaspura marii, ci asumandu-ne lumea cu toate ale ei, spre a o transfigura, caci si apostolii, cu ravna multa, afundau in apa vaslele, folosindu-se de ea spre a ajunge la tarm. Pentru ascultarea si lucrarea noastra, chiar si daca noua ni se pare ca nu inaintam deloc in viata duhovniceasca (caci nici apostolii nu mai aveau, la un moment dat, spor in a naviga), vom avea, cu siguranta, sansa de a deslusi, ca intr-o viziune fantomatica, silueta lui Hristos. Unii se sperie si nu cred ca e posibil acest lucru, crezand ca sunt in inselare si ca nu are cum sa vina Domnul la ei in aceste conditii, cand sunt tulburati, osteniti si chiar deznadajduiti. Dar sa credem ca taman atunci El vine, desi nici atunci nu ne forteaza sa-L primim, nu atenteaza cu nimic la libertatea noastra.

Doua lucruri suntem chemati sa facem intr-un astfel de moment: sa intram in dialog cu El si sa-I cerem sa ne primeasca langa Dansul. Cum? Pasind cu nadejde peste valurile furioase ale lumii dezlantuite (ale celei din afara si, mai ales, ale celei dinlauntrul nostru). Astfel, cu ochii mintii atintiti mereu spre Hristos Domnul, vom birui si vom afla odihna, toate se vor potoli in noi (chiar daca nu si in jurul nostru!). Aceasta este indrazneala care se cere de la noi, aceasta e piatra de poticnire a multora care ajung pana la a crede ca Domnul e mai degraba un soi de naluca decat o prezenta reala in viata lor. Si indrazneala asta preschimba „naluca” din capul nostru in dumnezeiesc marinar, care ne conduce corabia fiintei noastre la tarmul linistirii. Pana la vederea acelei dumnezeiesti „naluci”, e sfortare ascetica; dupa, e nebunia misticii de a pasi in ceea ce este fara de temei, peste un hau nedeslusit. E ca o a doua creare a omului, de data aceasta fiind chemat nu din pamant, ci din apa (prin botez). Numai ca, de data aceasta, omul este activ in procesul de edificare, Il poate refuza sau Ii poate raspunde pozitiv Creatorului sau. Hristos prinzandu-l de mana pe Petru, cum apare in reprezentarile iconografice, este o replica data (si, in acelasi timp, o desavarsire a) gestului inchipuit de Michelangelo pe bolta Capelei Sixtine, in care Dumnezeu indreapta mana Sa de viata datatoare catre degetul smerit al lui Adam. Omul este chemat nu sa stea tolanit pe pamant, ci sa umble pe ape – invaluit de valuri si prin vanturi potrivnice (cf. Matei 14, 24), chiar si cu riscul de a se scufunda. Decat sa sezi cuminte, chiar si la un deget distanta de Dumnezeu, mai bine sa fii gata a pieri scufundandu-te, dar cu incredintarea ca esti in mainile lui Hristos!