Cînd vin gîndurile rele, grăbeşte a le izgoni prin mărturisire; nu te ruşina să mărturiseşti păcatele tale, fiindcă mărturisindu-le părintelui tău, vei zdrobi capul şarpelui (1, 7).
Nimic nu-l bucură pe Dumnezeu atît de tare, ca întoarcerea noastră şi trecerea de la rău la bine; mărturiseşte-ţi cu îndrăzneală şi credinţă toate păcatele tale, precum zăpada vor pieri, iar tu te vei albi (1, 33).
Cînd Îl iubim pe Dumnezeu cu iubire tare, El nu mai pomeneşte fărădelegile noastre dinainte, căci nu îi mustră pe cei ce vin la Dînsul şi nu pune: “de ce atîta vreme aţi fugit de Mine?” – ci cu iubire îl primeşte pe orice păcătos care se pocăieşte cu adevărat, atunci cînd vine la El. Deci, să ne alipim de Dînsul cu tărie şi să pironim trupul nostru cu frica Lui (1, 53).
Ţi-ai mărturisit păcatele – să ai rîvnă către virtute; ai primit dezlegare – nu te lega din nou; te-ai curăţit – nu te spurca iarăşi. Avem nevoie de pocăinţă aspră, de rugăciuni multe, de osteneală şi răbdare, pentru a ne învrednici de bunătăţile cereşti (1, 95).
Cel ce în fiecare zi se mărturiseşte şi în fiecare zi păcătuieşte nu face altceva decît să zidească şi iar să strice. De ai păcătuit, nu deznădăjdui. Nu e nimic mai rău ca deznădejdea, fiindcă cel deznădăjduit fuge de doctorie, neavînd loc teafăr din creştet pînă în talpă. Ai păcătuit: spune-i lui Dumnezeu: “am păcătuit”. Ce osteneală e să spui: “am păcătuit?” Spune, şi va fi dezlegat păcatul tău (1, 97).
Dacă te vei scula, după ce ai căzut într-un păcat oarecare, şi vei veni la străpungere a inimii şi păcăinţă, nu înceta a te umili şi a suspina înaintea lui Dumnezeu pînă în ziua morţii tale: altminteri, degrabă vei cădea în aceeaşi groapă (2, 18).
Dacă osîndeşti pe vreun frate şi el află despre aceasta, mergi, fă-i metanie şi spune-i: “iartă-mă, frate, că te-am osîndit”. Iar de nu află, să nu îi zici nimic, ca să nu-l tulburi; ci mărturiseşte-te lui Dumnezeu şi părintelui tău, mustrîndu-te pe tine însuţi şi avînd hotărîre nestrămutată de a nute mai lăsa batjocorit de diavol într-acest chip (2, 40).
Domnul a zis: “De se va întoarce nelegiuitul de la calea sa cea vicleană, nu voi pomeni păcatele lui” (Iez. 18, 21). Tu numai să doreşti a te vindeca, că Doctorul este aproape şi altceva nu caută decît mîntuirea ta (1, 128).
Dumnezeu nu se mînie atît pe cel ce a păcătuit cît pe cel care după ce a săvîrşit păcatul nu se sîrguieşte a se pocăi şi nu voieşte să se îndrepte. Oare este vreun pic de minte la cel ce îşi împodobeşte cu mare grijă trupul, iar sufletul îl lasă să se tăvălească în tina patimilor necurate şi strică templul lui Dumnezeu, fără a se gîndi la zisa: “De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Cor. 3, 17)? Vrednic de lacrimi este cel ce din mădularele lui Hristos face mormînt plin de necurăţie (1, 163).
De te smintesc gîndurile rele, să nu le tăinuieşti, ci spune-le îndată şi dă-le în vileag: căci cu cît îşi ascunde omul mai mult gîndurile sale, cu atît se înmulţesc ele şi se întăresc. Precum şarpele scos afară din ascunzişul său grăbeşte a scăpa prin fugă de ochiul urmăritorilor, aşa şi gîndurile rele, atunci cînd sînt mărturisite şi descoperite, pier îndată din inimă şi amintire; şi precum roade viermele copacul în care se ascunde, aşa şi gîndul rău roade inima cîtă vreme se ascunde în ea. Cel ce-şi descoperă gîndurile se vindecă îndată, iar cel ce le ascunde rămîne în ghiarele trufiei(2, 7).
Cînd mergi să îţi descoperi gîndurile părintelui tău ori să îl întrebi ceva, roagă-te mai înainte în inima ta şi zi: “Doamne, pune în gura părintelui meu ceea ce e plăcut înaintea Ta, încît să-mi spună ceea ce e plăcut înaintea Ta – căci eu primesc cuvîntul lui ca din gura Ta. Întăreşte-l, Domane, pe părintele meu întru adevărul Tău, ca totdeauna să aud de la el voia Ta cea sfîntă” – iar apoi să păzeşti cu credinţă şi cu frică ceea ce îţi va spune ţie (2, 8).
Din Patericul Lavrei Sf. Sava
Sursa: http://ortodox.md/