Avem tendinta de a inlatura din viata noastra pe Dumnezeu. Nu stiu daca este consecinta pacatului stramosesc sau o ispita la care suntem supusi si noi, astazi… Cert este ca inclinatia aceasta spre a- L uita nu face decat sa creasca mandria noastra, si astfel sa ne „indumnezeim” precum Adam si Eva.
Dar ca un Parinte iubitor, Dumnezeu nu face altceva decat sa caute modalitati prin care sa fim aproape de El, sa nu ne pierdem in capcanele intinse prin ispitele acestei lumi. Si „doua lucruri ne descopera adevaratul sens al vietii: suferinta bolii si iubirea!” spunea un scriitor contemporan; dar cel mai des intalnit astazi este aceasta suferinta. Probabil pentru faptul ca iubirea este din ce in ce mai rara…
Oricat de ciudat ni se pare, totusi boala este un prilej de a te cunoaste cel mai bine pe tine insuti, de a constientiza importanta vietii si de a te intoarce in bratele Parintesti ale lui Dumnezeu. Mandria ne impiedica sa ne rugam, pe cand durerea ne ajuta.
Pe langa acest mesaj de venire in fire a fiecaruia dintre noi, as adauga si cuvantul Sfantului Ioan Scararul: „Exista boli care ne curatesc de pacatele facute, exista insa si boli care smeresc credintele (dorintele) noastre!”.
Nicidecum Mantuitorul nu doreste ca noi sa suferim, caci in spatele suferintei noastre „exista compatimirea Lui, mila Lui si Iubirea Lui” (Ips. Antony Bloom). Din pacate insa, este cel mai sigur mod de a invata ceva – caci suferinta este cel mai bun dascal, mult mai multe lucruri poti vedea printr-o lacrima, decat printr-un microscop, ca din placeri nu invatam, ne dezvatam sa fim copiii Lui!…
„Toate ne sunt ingaduite, dar nu toate ne sunt de folos” spunea Sfantul Apostol Pavel, toate sunt necesare pentru a intelege Taina vietii, dar nu trebuie sa facem din ele un scop al vietii. Dar vom intelege la un moment dat ca trebuie sa trecem prin toate starile acestei vieti, si astfel vom descoperi prapastia dintre dorintele noastre si dorintele Lui, „nu sunt gandurile Mele ca gandurile voastre, si caile Mele ca ale voastre” (Isaia 55, 8).
Minuni s-au facut si inca se mai fac, Hristos Insusi daruieste Apostolilor puterea de a vindeca, iar prin Sfintii Parintii ce au pastrat Harul Duhului Sfant primit la hirotonie se continua pana astazi sirul minunilor; insa niciunul dintre ei nu au spus ca sanatatea trupului ar fi scopul vietii! Si nu intamplator, in slujbe, la cereri avem doar: „ca sa fim izbaviti noi de tot necazul, primejdia si nevoia, Domnului sa ne rugam.” Si „apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste pe noi cu Harul Tau”…
Daca era printre „cele bune si de folos sufletelor noastre” sanatatea si minunea vindecarii, nu credeti ca ar fi existat in cadrul slujbelor cereri speciale pentru acestea? Eu sunt convins ca am fi avut… Un proverb latin spune ca: „cuvintele rugaciunii tale sunt cuvintele credintei tale”.
Ma voi referi numai la doi mari Sfinti contemporani care au vazut in suferinta bolii prilejul de a vedea pe Dumnezeu, si-mi vine in minte Sf. Nectarie din Eghina care cu toate ca este un vindecator al cancerului, el a plecat din aceasta lume rapus fiind de cancer!!! Nu a intrebat pe Domnul: „de ce Doamne mie??!”… ci vindeca pe cei ce-I cer ajutorul!
Si al doilea, Sf. Luca al Crimeei. De profesie medic, toata viata s-a luptat sa-si ajute semenul operand aproape continuu. A vindecat foarte multi oameni, a daruit vederea la peste zece mii de bolnavi, devenind unul dintre cei mai buni chirurgi-oftalmologi… In ultimii aproape doi ani din viata, el orbeste. Isi pierde total vederea, fara a carti in fata Domnului si fara a cere o minune. De fiecare data cand il intrebau cum se simte, intotdeauna raspundea: „Am pierdut posibilitatea de a vedea cu ochii trupesti, dar acum am vedenii!…important este sa vezi cu ochii sufletului, nu cu cei trupesti”.
„Domnul lasa boala sa se lungeasca atunci cand vede ca aceasta contribuie mai mult decat sanatatea la mantuirea omului” (Sfantul Teofan Zavoratul).
Si nadajduind ca toti suntem cuprinsi de dorinta vederii prezentei Lui Dumnezeu in viata noastra, cu suspinul rugaciunii pe buze si incredintarea mantuirii prin trairea credintei, voi incheia cu o mica intamplare destul de profunda, incercand sa mangai si eu sufletele celor ce au pierdut persoane iubite din cauza bolilor.
A trait pana de curand intr-un sat, un batran foarte imbunatatit care isi vedea doar de familie si rugaciune. Toti il considerau sfant, cerandu-i mereu ajutorul rugaciunii.
Crescandu-si copiii in credinta si iubire fata de Dumnezeu, copila cea mare se hotaraste sa urmeze exemplul tatalui, retragandu-se din lume si rugandu-se la marginea satului, intr-o padure.
La un moment dat, se imbolnaveste si este diagnosticata cu cancer… Toti cad in genunchi si se roaga… Insusi tatal ei este rapus de situatie, plange… Posteste si se roaga, suspinand cere de la Dumnezeu sa vindece „acest suflet curat” …
Dupa cateva zile primeste raspuns: „Eu o pot vindeca, dar tu imi poti garanta mantuirea ei???….
Daca dorinta de a trai este dorinta de a ne mantui, ne aflam pe drumul cel bun si… Domnului sa ne rugam!
(pentru familiile incercate si indoliate)
Arhim. Siluan Visan