Magazine bisericeşti

Magazinul de obiecte şi literatură bisericească

Str. Bucureşti, 119, Mitropolia Moldovei,
mun. Chişinău Tel: 23-20-73

Magazinul "Clopotniţa Moldovei"

Piaţa Marii Adunări Naţionale 1, mun. Chişinău Tel: 22-61-94

joi, 10 mai, 2012

Basarabia în Gulag

Am împrumutat acest titlu din cartea lui Serafim Saka, în care sunt descrise amintiri cutremurătoare trăite de basarabeni în timpul deportărilor masive.

 

Serghei Ursu avea doar 17 ani când a fost deportat împreună cu familia în Siberia. Tatăl său, Feodosie Ursu, era unul dintre cei mai înstăriți oameni din satul Măcărești, raionul Ungheni. Viziunile sale politice n-au fost trecute cu vederea de regim. Astfel, împreună cu soția și cei șase copii au fost duși pe ”drumul durerii”.

Familia Ursu  m-a impresionat prin puterea și tăria de caracter. Credința în Dumnezeu și icoana luată de acasă i-au salvat de la disperare.

Înainte de valul deportărilor, au ridicat două  gospodării în satul Măcărești, iar Siberia nu i-a îngenuncheat.  În câțiva ani, familia Ursu a devenit un model pentru locuitorii kilometrului 92 și 97 din Taișet.

Reveniți acasă, în 1956, au găsit o grădiniță în gospodăria lor. În rest totul era pustiu…foamea și-a lăsat amprenta. Dumnezeu, însă, i-a întărit și au început totul de la zero… . Pe moș Serghei Ursu l-am găsit într-un apartament din centrul orașului Ungheni.  La cei 80 de ani rămâne îndrăgostit de viață, vioi și cu bun simț al umorului.

–         Am să vă spun totul așa cum a fost, mă privea stăruitor moș Serghei. Îmi aduc aminte fiecare detaliu. Nu e ușor să uiți astfel de clipe. Totul a  început în anul 1941. Bunelul meu fiind printre primii gospodari din sat, a fost arestat și deportat în Siberia. Bunica împreună cu copiii au fost duși  în Kazahstan. A reușit să se întoarcă ilegal în țară alături de câteva fiice în anul 1947. Era o foame cumplită, pustietatea mânca sufletele oamenilor. Apoi au arestat-o, pentru că venise ilegal în țară. A fost închisă în penitenciarul de la Rusca. Bunelul a murit la 57 de ani în Siberia la tăiat lemne. Nu-i hrăneau, își băteau joc de ei. Într-un final, acesta s-a stins din viață. Apoi peste câțiva ani au venit după noi… Anul 1949… 6 iulie, ora 2 noaptea.

Mașini necunoscute au intrat în sat. Pe atunci deportau doar bărbații. Un vecin i-a șoptit tatei că-l vor aresta. Tata a reușit să fugă în pădure. Țin minte cum au intrat soldații la noi în curte. Eram 7 frați, cel mai mic abia împlinise doi anișori.  Pentru că tata s-a întors benevol din pădure, soldații ne-au amânat plecarea la ora 14. Sora mamei, întoarsă cu bunica din Siberia, a mers și ea cu noi.

Era o jale cumplită. Copii mici care strigau după tații lor, femei despletite implorând milă. Până și cerul ne plângea durerea. Fratele cel mai mare, a reușit să scape. Pe noi, însă, ne-au deportat. Împreună cu părinții eram opt suflete.

 Nu am reușit să luăm cu noi aproape nimic. Câteva merinde și icoana de pe perete. Practic ea a fost mereu cu noi.

Da, ne era frică. Eram duși spre pierzanie, însă ne rugam ca bunul Dumnezeu să se milostivească de noi.

Ne-au urcat într-o mașină marca Studebeker și ne-au dus la Bucovăț. Acolo erau trenurile marfare. Împreună cu alte trei familii ne-au îmbarcat într-un vagon.  Ne-au încuiat. Calvarul nostru abia începea…

 Am mers 24 de zile. Dacă venea un tren express pe linia noastră, atunci vagoanele cu basarabieni erau mutate  pe o linie de tren moartă. Așteptam acolo cu zilele. Îmi aduc aminte foarte bine – iulie, o căldură insuportabilă, peste 15 suflete încuiate într-un vagon. Mama încă îl alapta pe fratele cel mai mic. Ne limitam la puținele merinde luate la repezeală de acasă.  Deja când ne apropiam de Siberia, au început să ne hrănească. Ușa de la vagon era descuiată de soldații înarmați. Câinii lor lătrau turbați. Tata era un fel de  ”mai marele pe vagon”. Îl chemau să iasă afară cu două căldări. În ele ne era pusă hrana: terci și supă.

Toaleta era sub vagon. În rest aveam o ferestruică foarte mică, prin care nici capul nu-l puteai băga. Asta era unica noastră legătură cu lumea de afară.

Ajunși la Krasnoyarsk, i-au dat jos pe cei care puteau să meargă. Bătrânii, femeile și copiii au rămas în vagon. Ne-au dus într-o baie foarte mare unde am fost scăldați.

După această procedură, am fost urcați din nou în vagoane și duși după Taișet la kilometrul 92. Acolo ne-au dat jos. Pe unii îi aruncau din vagoane, alții fugeau, pentru că trenul nu putea staționa mult. Acolo ne așteptau tractoare, miliție, soldați înarmați. Pe femei și copii i-au urcat în astfel de tractoare și i-au dus la Amanalinâi. Acolo erau pregătite  barăci, în care locuiau familiile proaspăt venite. Mai târziu, am secționat baraca cu scândure de lemnn astfel ca fiecare familie să aibă câțiva metri – un fel de odăi improvizate.

Având 17 ani am început să lucrez ca ucenic al unui lăcătuș. Tata, fiind de profesie medic veterinar, lucra în grajdurile de cai. Fratele meu, Ion (14 ani) făcea curățenie acolo. Când am împlinit 18 ani, am fost trimis să învăț de tractorist. Acolo eram patru băieți de la kilometrul92. Mis-a dat  greu învățătura, pentru că nici limba rusă nu o cunoșteam. În clasă erau doar basarabieni, ucraineni, letonieni și estonieni. După 3 luni m-am întors la km 92. Apoi după o perioadă de timp m-am dus la o școală tehnică în Taișet.  Am început să lucrez ca tractorist  la km 97. Acolo se construiau case de lemn. Fiind un lucrător bun, șeful mi-a dat la dispoziție o jumătate de casă pentru familia noastră. După ce ne-am mutat la km 97, mama a mai adus pe lume trei copii. Ne stabilisem destul de bine acolo.

 Pe Ion, fratele meu, l-au luat la armată. După câteva luni ne-au permis să ne întoarcem acasă. Tata categoric nu dorea să revină în țară. ”Aici nimeni nu mă va amenința cu pistolul la tâmplă” se împotrivea el.

 În septembrie 1956 am revenit acasă. Aici era o grădiniță de copii. Acest lucru nu ne-a disperat, ba mai mult, ne-a motivat să muncim mai mult.

Nu am avut parte de școli luxoase și cărți scumpe. Însă un lucru l-am înțeles de mic – omul fără Dumnezeu nu poate exista. Am 80 de ani și-i mulțumesc Domnului pentru fiecare clipă din viața mea, îi mulțumesc că ne-a dat puteri să ne ridicăm de fiecare dată. Eu cu frații mei nu am știut niciodată ce înseamnă alcoolul, fumatul, ura, minciuna. Părinții ne-au educat corect, în ciuda răscrucelor politice. Rugăciunea rămâne unica salvare.

A consemnat Elena Briciuc

Sursa: www.tineretulortodox.md