Episcopul Vladimir: „Şi dragostea frăţească să vă înfrumuseţeze viaţa”
Primul interviu acordat de Preasfințitul Vladimir la venirea în eparhia Chișinăului
Unul dintre colegii mei, fiind întrebat: „Care sînt evenimentele cele mai impresionante din viaţa ţării (evident, cele desfăşurate după aprilie 1985)?, a răspuns: „Avaria de la Cernobîl, cutremurul din Armenia şi procesul Ciurbanov”. Şocante, într-adevăr, aceste evenimente. Eu, însă, înclin să cred că după importanţa şi rezonanţa lor mondială în prim-plan trebuie puse, totuşi, altele două: primele întîlniri la nivel înalt dintre M.S.Gorbaciov şi R.Reagan (Rezkjavik şi Geneva) şi sărbătorirea unui mileniu de la adoptarea creştinismului în Rusia.
Evenimentele la care m-am referit sânt, poate, cele mai reale, cele mai pregnante pînă la ora actuală victorii ale procesului de restructurare, fiind, totodată, dovadă convingătoare că restructurarea a cuprins, pe bună dreptate, toate sferele vieţii noastre. Bineînţeles, unor hipervigilenţi nu le este pe plac situaţia cînd cineva racordează şi religia la nava numită de toată lumea „perestroika”. Dar o altă alternativă nu există. Or, destinul restructurării e determinat, în bună măsură, şi de atitudinea credincioşilor faţă de ea. Cui îşi vor da ei inimile, ce vor deveni? Adepţi fregvenţi, activi ai restructurării, observatori pasivi sau duşmani ai transformărilor desfăşurate acum în ţară? – iată în ce constă, după părerea multora, una dintre cele mai mari probleme ale vieţii noastre politice: Citind aceste rînduri, unii, la sigur, se vor întreba: de care parte a baricadei, dat fiind că „perestroika” e o revoluţie, se află credincioşii ortodocşi din republica noastră? Atît la aceasta, cît şi la alte întrebări, a binevoit să ne răspundă VLADICA VLADIMIR, episcopul Chişinăului şi al Moldovei.
– Aici, consideră Dumnealui, nu pot exista două răspunsuri. Credincioşii au susţinut restructurarea din capul locului, participînd activ la înnoire a vieţii. De ce? Fiindcă ea le-a reîntors oamenilor libertatea conştiinţei, libertatea care odinioară li se dădea cu ţîrîita sau nu li se dădea deloc, credincioşii fiind consideraţi oameni de categoria a doua. Mulţi îşi amintesc, probabil, de anii cînd lăcaşele sfinte, în genere erau aruncate în aer (în cel mai bun caz închise), cărţile şi icoanele (unele cu valoare de unicat) erau azvîrlite în foc, iar preoţii duşi în închisori şi lagăre staliniste. Ca să nu mai vorbim de faptul că vîrfurile conducătoare ale bisericii ortodoxe nu erau luate în seamă. Veni, însă, ziua cînd clericii şi păstorii au beneficiat de o altă atitudine.
– Întîlnirea Înalt Preasfinţitul Patriarh Pimen cu Mihail Gorbaciov (să nu uităm în acest sens şi de întîlnirea recentă cu Papa de la Roma), conţinutul dialogului dintre aceste două personalităţi ne-au convins că clepsidra a fost întoarsă şi în problemele religiei. În acest context ne-ar fi interesat să aflăm care dintre erorile trecutului sînt în prezent corijate şi care-s în genere, acţiunile autorităţilor chemate să asigure o libertate reală a confesiunii şi o exercitare nestingherită a acesteia?
– În această ordine de idei, în primul rînd înscrie procesul de redeschidere a lăcaşelor de cult. Se realizează, cu alte cuvinte, visul milioanelor de credincioşi (şi nu mă tem să rostesc această cifră) însetaţi de învăţătura creştină. Dar procesul n-ar fi avut efectul scontat dacă biserica de o atitudine, cu adevărat restructurată, din partea tuturor categoriilor de oameni, inclusiv a ateilor prin convingere. În consecinţă, slujitorii cultului participă astăzi la rezolvarea celor mai diverse probleme ale vieţii. Se discută, bineînţeles în controversă, pînă şi despre posibilitatea predării religiei în unele şcoli. Există o serie de iniţiative de perspectivă chemate să ne demonstreze că, privitor la religie, cartagina tăcerii, vorba unui coleg de-ai dumneavoastră, a fost, în adevăr, demolată.
– De fapt, vălul tăcerii a fost ridicat, după aprilie 1985, de pe mai multe probleme şi fenomene. Crimele staliniste, de pildă. Se ştie, însă, că printre cei supuşi represiunilor în anii de „conducere înţepată a tătucului” au fost şi mulţi preoţi, care nici pînă astăzi nu-s reabilitaţi. Să zicem, părintele Gheorghe Armaşu din satul Petreni, Drochia.
– Ei au împărtăşit soarta întregii intelectualităţi sovietice. O singură cifră: din 1918 şi pînă în 1938 au pătimit circa 250 de mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi. Prigonirea clericilor a durat, în principiu, pînă la moartea celui poate, mai mare călău din istoria omenirii. Printre oamenii care au avut de suferit, desigur pe nedrept, se numără şi unii preoţi din Moldova. Altceva e că, deocamdată, nu se ştie precis cîţi anume. Elucidarea faptului în cauză e de competenţă unei comisii speciale creată prin decizia Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse., comisie care va studia materialele referitoare la reabilitarea preoţilor (mă refer la aşa-zisa reabilitare în cadrul bisericii. Reabilitarea politică e de competenţa altor organizaţii). La prima sa şedinţă comisia a decis, printre altele, ca formaţiile ce ţin de recompensele materiale pentru rudele clericilor supuşi batjocurii staliniste să fie efectuate în cadrul anarhiilor. S-a hotărît de asemenea ca cei omorîţi să fie consideraţi mucenici, numele lor fiind de-a pururi pomenit la slujbele religioase.
– Cum apreciaţi ideea creării unui monument destinat să perpetueze amintirea preoţilor moldoveni care şi-au pierdut viaţa în anii de grea cumpănă?
– Am auzit nu o singură dată despre decizia oamenilor din diferite localităţi de a aduna mijloace pentru zămislirea unei asemenea opere. Dar toţi oamenii, indiferent de profesie sau de pătura socială, au suferit în egală măsură. De aceea, cred eu, în fiecare localitate trebuie să existe (şi noi am putea contribui la înălţarea lui) un monument unic. Datoria noastră primordială e de a înălţa rugăciuni, ceea ce e mult mai important pentru sufletul omului.
– Unul dintre cititorii noştri ne întreabă într-un răvaş dacă Episcopia chişinăuiană va contribui cumva la reabilitarea preotului Vasile Ţepordei, publicist şi cercetător literar (astăzi aflat cu traiul în România), care cîndva a fost condamnat de judecata sovietică la mulţi ani de închisoare?
– Problema, reabilitării acestui preot e puţin mai complicată, dat fiind faptul că dumnealui e cetăţean al României. Oricum, ea, de asemenea, ţine de competenta comisie a Sfîntului Sinod. Şi, deci, părintele Vasile Ţepordei trebuie, din cîte am fost informat, să se adreseze oficial Mitropolitului Vladimir, preşedintele comisiei. Mă aflu în speranţa că demersul lui va avea sorţi de izbîndă.
***
– Preasfinţia Voastră, întrebarea care urmează ar fi putut constitui punctul de pornire al acestui interviu. Vorba e că Mitropolitul Gurie Grosu a fost ultimul dintre arhipăstorii creştinităţii din Basarabia, care a vorbit limba acestui pămînt. Dumneavoastră aţi rupt această tradiţie nefastă. De aceea cititorilor noştri le-ar fi plăcutsă afle cîteva momente biografice. Adică: de unde aţi pornit în viaţă? Ce studii aveţi? În ce măsură cunoaşteţi istoria şi cultura poporului nostru?
– M-am născut şi am crescut într-un sat moldovenesc – Colincăuţi – din regiunea Cernăuţi (cîndva judeţul Hotin). După absolvirea şcolii medii, am fost chemat la cătănie, făcînd serviciul în cadrul flotei militare maritime. Apoi a urmat seminarul şi Academia Teologică din Moscova. Ultimii ani am lucrat la Episcopia din Cernăuţi. Satul meu a făcut totdeauna parte din teritoriul Basarabiei, aşa că încă de pe băncile şcolii, mi-s cunoscute multe momente din istoria şi cultura plaiului. Ceva mai tîrziu am reuşit să aflu că biserica moldovenească a avut de-a lungul secolelor o serie de personalităţi. Printre contribuţiile ei valorice se numără ansambluri arhitecturale, mai multe lucrări scrise. Recunosc că mă aşteaptă o perioadă de noi acumulări, de studii specifice, care, în mare măsură, îmi vor permite să pătrund în miezul problemelor caracteristice republicii.
– Pe care dintre ele le-aţi pune în prim-plan?
– Voi spune doar că venirea mea la Chişinău a coincis cu evenimentele care au precedat Sesiunea XIII a Sovietului Suprem al R.S.S.M. iar dacă e să ne referim, în genere, la probleme, eu sînt pentru rezolvarea lor, indiferent de importanţă şi acuitate, pe cale diplomatică, adică la masa tratativelor.
– Care era starea de lucruri la Eparhie în momentul sosirii în capitala republicii? Ce schimbări s-au produs aici între timp?
– Ca să fiu sincer, n-aş vrea să răspund la această întrebare. Fiindcă, procedînd astfel, voi fi nevoit, într-un fel sau altul, să apreciez activitatea predecesorului meu, ceea ce ar fi nemodest din partea unui om care se află la Chişinău doar de cîteva luni.
– Dar aţi auzit, probabil, că Vladica Serapion, plecînd spre Tula, a luat cu sine şi lucrurile care aparţineau în exclusivitate Eparhiei. E adevărat?
– N-aş putea, în lipsa probelor, să declar una ca aceasta. Rog să fiu înţeles just. Eu nu-l consider pe predecesorul meu om ideal, dar nici motive pentru a-l bîrfi tot nu am. Ca să nu fug, însă, cu totul de întrebare, mă voi referi în cîteva cuvinte la schimbările care au avut loc la Eparhia chişinăuiană în ultima jumătate de an. Astfel, şi-au început activitatea 16 preoţi tineri. Alţi 50 colegi de-ai lor au fost nevoiţi, din diferite motive, să-şi schimbe parohiile. Unii credincioşi, dar mai ales o parte din preoţi, s-au aflat şi, fără doar şi poate, se mai află în aşteptarea unui alt soi de schimbări, ele ţinînd în special de posturile noastre de conducere. Aceasta, ce-i drept, ar fi însemnat ca eu să procedez conform unei tradiţii vechi, conform căreia fiecare stăpîn nou aduce cu sine şi oameni noi. Şi ar mai fi însemnat să-mi fac din capul locului o mulţime de neprieteni. Eu am preferat să lucrez cu cadrele aflate deja în serviciu. Timpul ne va demonstra dacă am avut sau nu dreptate.
– Aşa s-a întîmplat că oameni diferiţi, inclusiv reprezentanţi ai presei, au lansat obiecţii critice la adresa acelor slujitori ai cultului care au încălcat anumite norme morale (la o adică, am putea apela şi la alte exemple concrete). Cum au fost ei pedepsiţi şi, în genere, ce sancţiuni li se aplică, de obicei, feţelor bisericeşti?
– Vrem noi sau nu vrem, dar şi în rîndurile clerului nimeresc oameni întîmplători (de altfel ca şi în oarecare alt domeniu al vieţii), necinstiţi, care îşi permit diferite încălcări ce ţin mai ales de etică. Evident, pentru a pune capăt încălcărilor şi abuzurilor există mai multe mijloace. În unele cazuri preotului i se interzice, pentru un anumit timp, păstoritul, iar alteori, cînd încălcarea e mai gravă, el e lipsit de rang. Pe lîngă Episcopia Chişinăului şi a Moldovei există şi aşa-numită comisie disciplinară chemată să controleze şi să elucideze toate cazurile legate de activitatea şi conduita clerului.
– Inclusiv activitatea şi conduita unor preoţi despre care a relatat săptămînalul nostru…
– Transformările de tot felul care se produc la ora actuală în societatea sovietică ne privesc direct şi pe noi, îndemnînd clericii să fie mai autocritici, răspunzînd astfe la porunca: „Fiţi desăvîrşiţi, precum şi Tatăl Vostru cel ceresc este desăvîrşit”. Materialele la care vă referiţi au fost analizate cu minuţiozitate. Din păcate, o bună parte din faptele expuse n-au nimic comun cu realitatea. Şi aceasta s-a întîmplat, probabil, din simplu motiv că autorităţile lor n-au nici în clin, nici în mînecă cu viaţa şi activitatea bisericii, dînd crezare unor vorbe lipsite de temei, lansate de oameni care urmăresc scopuri meschine. Mai mult decît atît, eu consider, că un jurnalist, pornind la scrierea cutărui sau cutărui material, trebuie să se documenteze mai temeinic, el urmînd să se întîlnească, cel puţin, cu membrii comisiei disciplinare ai Eparhiei.
– În ultimii 2-3 ani au fost redeschise mai multe biserici, ceea ce a constituit prilej de bucurie pentru credincioşii republicii. Cu regret, printre noii slujitori ai cultului au nimerit şi persoane cu moralitatea zdruncinată, iar pe de-asupra, şi fără studii temeinice. În cele din urmă s-a dovedit că ei sînt, pur şi simplu, nişte însetaţi de averi, nişte amatori de aventuri. Cum credeţi, persoanele în cauză au dreptul de a-l sluji pe Dumnezeu?
– Asemenea preoţi, dacă ei există, trebuie lipsiţi de rang. Dar nu înţeleg de ce mă faceţi responsabil chiar de întregul pachet de lacune caracteristice Episcopiei noastre? Mai repet o dată: mă aflu la Chişinău de cîteva luni. Şi-apoi, cum aş putea pedepsi oameni care s-au „manifestat”în timpul cînd mie nici prin cap să-mi treacă că voi ajunge vreo dată acolo unde am ajuns.
– Întrebarea care urmează e mai mult decît firească: cine sînt tinerii care depun actele la cele trei seminare din ţară şi ce s-ar putea face ca printre ei să nu nimerească oameni întîmplători?
– Pentru a depune actele la cutare sau cutare seminar teologic e necesar să ai la mînă recomandarea preotului paroh, căci cine dacă nu el îşi cunoaşte mai bine turma? În ultimul timp, ce-i drept, cerinţele faţă de abiturienţi au crescut simţitor. Iată de ce s-a găsit de cuviinţă ca cea de-a doua recomandare să fie eliberată de către Episcopie. La seminar sînt primiţi, de regulă, bărbaţi cu studii medii care au făcut serviciul militar. Dar, repet, prima selecţie o face parohul, şi el, făcînd-o de azi înainte, nu trebuie să uite de un moment extrem de important, după minte, – cei şapte ani de acasă. Şi încă ceva. Erau timpuri cînd tinerii, ştim noi din care motive, se temeau, pur şi simplu, să se gîndească la studii teologice. Astăzi ei trebuie să meargă spre ele cu capul sus.
– De fapt, cum vă imaginaţi rezolvarea problemei cadrelor (de preoţi şi cîntăreţi), doar numărul lăcaşelor de cult aproape că s-a dublat?
– La ora actuală în republică avem 645 de biserici şi numai 380 de preoţi. Deci, cadrele constituie principala noastră problemă. Mai înainte moldovenii – absolvenţi ai seminarelor din Odesa, Leningrad şi Moscova – erau repartizaţi prin toată ţara, fiindcă Episcopia chişinăuiană nu le putea pune la dispoziţie parohi. Nu demult s-a ajuns la o înţelegere cu Patriarhia după: după terminarea studiilor preoţilor se vor întoarce la baştină, în Moldova. Totodată, sîntem în căutarea mirenilor care ar putea exercita funcţia de cîntăreţi în biserică. Alte dificultăţi: tot mai greu ne descurcăm cu deficitul de obiecte şi ustensile religioase. În ţară au fost redeschise sute şi sute de temple de confesiune ortodoxă, iar direcţia administrativă a Patriarhiei, care a activat pînă nu demult în alt ritm, nu reuşeşte, deocamdată, să facă faţă cerinţelor.
– Ar putea oare republica noastră a avea un seminar teologic?
– Sigur că da. Ba mai mult chiar noua instituţie de învăţămînt îşi va începe activitatea într-un viitor apropiat.
– Dar tinerii noştri pot fi, pînă una alta, trimişi la şcolile duhoviceşti din România. Sau există anumite obstacole?
– Obstacole poate şi există. Dar esenţial e altceva: pînă la ora actuală eu încă n-am întîlnit tineri care ar jindui să facă carte peste Prut. Am fost, în schimb, informat că doi studenţi (ruşi de naţionalitate) ai seminarului de la Zagorsk se află deja peste Prut. E interesant, nu-i aşa?
– Preoţii ar putea contribui la procesul de purificare a limbi prin oficierea serviciului divin în limba poporului. Cu regret, celor tineri, care au făcut studii în limba rusă, le vine greu să realizeze acest lucru, ei neposedînd la perfecţie terminologia religioasă în limba moldovenească. Care ar fi căile de ameliorare a situaţiei la capitolul dat?
– Calea e unică: preoţii trebuie să facă cît mai multe lecturi în limba maternă.
– Bine, bine, dar literatura religioasă, în special cea în limba maternă, lipseşte cu desăvîrşire. Există doar cărrţi vechi sau cele aduse din alte părţi. Ar fi poate cazul ca Episcopia să iniţieze o activitate editorială ce ar acoperi nevoile clerului şi ale credincioşilor.
– O asemenea activitate e posibilă. Negocierile de rigoare sînt în toi. Cu altă ocazie am putea discuta despre unele amănunte. De fapt, primul pas în acest sens a şi fost făcut. La începutul anului curent a fost editat un calendar al sărbătorilor religioase. În curînd va fi scos de sub tipar un „Trebnic” (în limba moldovenească).
– Păi, cartea la care vă referiţi urma să apară cu mulţii ani în urmă.
– „Chinurile facerii” acestei cărţi au durat vreo zece ani, deşi autorii ar fi putut s-o scoată la capăt într-un termin mai scurt. Oricum, apariţia ei nu ne va văduvi de problema literaturii de specialitate. Cine, însă, vrea cu tot dinadinsul să aibă cărţile necesare – le are. Cu orice preţ, dar le găseşte. De ce, bunăoară, părintele Gheorghe Armaşu (i-aş putea nominaliza şi pe alţii) a reuşit să încropească o bibliotecă personală bogată. Iar alţii aşteaptă „mană cerească”. Eu cred că totul depinde de poziţia, de intenţia şi de conştiinţa fiecărui preot sau cîntăreţ luat în parte.
– În privinţa „Trebnicului” lucrurile le putem considera clarificate. Dar cum rămîne cu Bilbia? Or, Sfînta Scriptură este o carte a tuturor: şi a clerului, şi a maselor largi de credincioşi. Biblia este aşteptată de oameni de vîrste şi profesii diferite.
– Noi am fi vrut (demersurile respective au fost deja făcute) să edităm „Biblia” (evident, în limba moldovenească) cu un tiraj de 100 000 de exemplare. Ni s-a permis să scoatem de sub tipar doar 50 000 de exemplare ceea ce e o nimica toată pentru o republică întreagă. Oricum, e gata pentru tipar. Un singur lucru ne reţine: lipsa hîrtiei.
– Aţi subliniat mai sus că există preoţi cu biblioteci bogate. Unii dintre ei, din cîte ştiu, sînt gata să le pună la dispoziţia oricui. Dacă e aşa, atunci ar fi binevenită organizarea, pe lîngă Eparhie, a unei biblioteci de literatură religioasă.
– Asemenea persoane poate şi există, dar Eparhia chişinăuiană nu dispune la ora actuală de imobilul necesar. Sîntem plasaţi în cîteva case vechi, la o strîmtoare nemaipomenită. Într-un viitor apropiat cîrmuirea noastră va trece, sperăm, într-o clădire nouă şi atunci vom putea vorbi şi despre întemeierea bibliotecii. În acelaşi timp vă putem comunica că intenţionăm să deschidem la mănăstirea Căpriana un muzeu al cărţilor religioase vechi. Acolo va fi organizat şi un muzeu de iconografie.
– La urechile noastre a ajuns o veste plăcută: cică, enoriaşii din republică vor avea în curînd posibilitatea de a citi o revistă specială. E adevărat?
– Problema e deja rezolvată. „Luminătorul” va apărea în 1990. nu va fi un lucru uşor. Sperăm, totuşi, ca peste un anumit timp să înregistrăm popularitatea „Luminătorului” de altă dată.
***
– Există o serie de persoane (mă refer la aşa-zişii atei prin educaţie şi nu numai), care vorbesc despre biserică sub semnul suspiciunii şi al neîncrederii, comparînd lăcaşele de cult cu nişte mecanisme de stoarcere a banilor. Să fie oare chiar atît de fabuloase sumele aflate în casele bisericilor?
– Da, bisericile şi, respectiv, Episcopia dispun de anumite sume. Persoanele care vor să afle şi alte amănunte în acest sens pot face apel la serviciile secţiunilor raionale de finanţe. Numai nu ştiu dacă ele, sumele în cauză, pot fi apreciate cu calificativul „fabulos”. Ştiu, în schimb, că biserica niciodată nu s-a zgîrcit şi nu şi-a propus să adune sume fabuloase. Banii aceştea, sub o formă sau alta, tot spre binele oamenilor au fost cheltuiţi.
– E cazul să specificaţi care sînt formele la care vă referiţi?
– Evidinţiez, întîi de toate, sumele expediate pe adresa Fondului păcii. Relaţiile noastre cu această organizaţie s-au cimentat pe parcursul mai multor decenii. De menţionat că fiecare biserică din republică, conform unei tradiţii, transferă anual sume anumite pe adresa fondului sus amintit.
– Astăzi, însă, cînd pacea se menţine nu doar cu ajutorul banilor, ar renta, probabil ca biserica să contribuie prin mijloacele sale la rezolvarea unui cerc mai larg de probleme autohtone.
– N-o să înşir toate acţiunile la care am procedat noi în ultimul timp. Voi sublinia doar că acum un an au fost alocate 100 000 de ruble pentru amenajarea oraşului Chişinău.
– Cum înţelegeţi Dumneavoastră caritatea? Ar putea oare maicile unei mănăstiri, dacă ar fi deschisă încă vreo una, să participe, de-o pildă, la îngrijirea unui grav bolnav, a unui invalid?
– Caritatea, ca noţiune, este de provenienţă bisericească şi ţine de normele şi principiile evanghelice. Deci, fiecare om normal trebuie să aibă o anumită doză de milă faţă de un bolnav, faţă de un nenorocit. Cît priveşte partea a doua a întrebării…în lume au existat şi mai există mănăstiri care şi-au desfăşurat activitatea, îngăduită să-mi fie expresia, sub steaua carităţii. Călugăriţele de la Japca nu pot efectua, din cîte am înţeles eu, un asemenea ajutor. Pentru că sînt, totuşi, puţine şi apoi pentru că lucrările agricole le răpesc prea mult timp. În Moldova, ce-i drept, există şi alte colective de maici, care au continuat să vieţuiască pe lîngă biserici şi mănăstiri închise. Dar ele însăşi, ajunse la o vîrstă respectabilă, au nevoie de… caritate.
– Citisem undeva că în ţară există doar cîteva mănăstiri. Din cele 20 de mănăstiri şi 7 schituri, aflate cîndva în Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, în prezent au rămas doar două. Care e starea lor actuală?
– Cu doi ani în urmă la mănăstirea Japca erau doar 42 de maici, cărora, dar fiind vîrsta lor înaintată, le venea tot mai greu să ducă pe umeri toate treburile.
– Circulă zvonuri cum că autorităţile locale au împiedicat mai multor persoane (prin refuzul de a le face viză de reşedinţă) să se aşeze cu traiul la mănăstire.
– N-aş crede. Dimpotrivă, în ultimul timp numărul călugăriţelor de la mănăstirea dată s-a mărit cu încă vreo zece fete – toate din Moldova. Totodată e cazul să menţionez că cea mai recentă mutaţie spre bine în acest sens e decizia guvernului republicii de a transmite mănăstirea de bărbaţi Căpriana în subordonarea Eparhiei chişinăuiene.
– Gestul guvernului nostru merită cele mai alese calificative. Dar pentru nimeni nu e secret că „moştenirea” care V-a revenit, chiar dacă în timpul de la urmă la Căpriana a fost efectuat un program de reparaţii, e într-o stare deplorabilă.
– „Moştenirea”, într-adevăr, lasă de dorit. Dar noi vom face tot posibilul pentru a o aduce într-o ordine perfectă. Cînd o afirmă, mă gîndesc şi la mormintele personalităţilor care-şi dorm somnul veşnic la Căpriana. De exemplu, mormîntul arhipastorului Bănulescu-Bodoni, despre starea căruia a vorbit Ion Druţă în cadrul unei emisiuni televizate. Dacă evenimentele se vor desfăşura şi în continuare în albia restructurării şi dacă credincioşilor le va fi asigurat şi de acum înainte dreptul lor constituţional, apoi nu e exclus să avem redeschise şi alte mănăstiri. Să zicem, cele de la Răciula, Tabăra, Vărzăreşti şi Cuşelăuca, unde la ora actuală îşi duc viaţa, în afara bisericii, cîte 50-70 de maici.
– Pînă în 1962 în faţa catedralei oraşului Chişinău se află o clopotniţă care într-o noapte a fost aruncată în aer. Actualmente există un proiect de reconstituirea a acestui monument de arhitectură. Episcopia chişinăuiană ar putea finanţa lucrările de rigoare?
– Noi nu putem fi indiferenţi faţă de o asemenea iniţiativă şi, sîntem gata să luăm asupra noastră o bună parte din cheltuieli.
– Ne aflăm la început de An Nou. Ce le-aţi dori cu această ocazie cititorilor noştri?
– Înainte de a trece nemijlocit la urările tradiţionale vreau să spun că anul vechi va rămîne în istoriile cu multe momente deosebite. Să luăm, spre exemplu, proaspetele evenimente din România. Fraţii noştri au trecut prin grea cumpănă. Dar, deşi mulţi dintre ei au murit ca nişte martiri, au învins. Îi vom pomeni la slujbe şi ne vom ruga întru sănătatea celor porniţi pe calea reînnoirilor. Eu personal am dat pentru fondul respectiv o mie de ruble, Episcopii – 26 mii de ruble. În genere, aş vrea ca lecţiile anului proaspăt trecut în veşnicie, vorba Sf. Grigore Teologu, să ne fie de învăţătură în 1990. cu ocazia naşterii Mîntuitorului îi felicit pe toţi credincioşii din republică, dorindu-le să aibă pacea Domnului, iar dragostea frăţească să le înfrumuseţeze viaţa. La mulţi ani!
Pentru conformitate:
Mircea BLAJINU
NOTA REDACŢIEI: Interviul de mai sus poate fi considerat drept o încercare de a oglindi cum se orînduiesc în ultimul timp lucrurile la Eparhia chişinăuiană. Din păcate, multe momente au rămas, nu din vina noastră, neelucidate. E în vigoare şi întrebarea (de altfel ea figurează în multe dintre scrisorile cititorilor noştri) privind perspectiva aflării în posturi a acoliţilor lui Serapion. Am fi vrut să aflăm, totodată, care sînt relaţiile dintre Episcopie şi cele cîteva sute de preoţi din republică, relaţii care, din zi de zi, devin tot mai tensionate. Şi unii preoţii încearcă în fel şi chip să salveze situaţia. Drept dovadă stă şi Adresarea pe care 19 feţe bisericeşti au înaintat-o Preasfinţitul Vladimir, episcopul Chişinăului şi al întregii Moldovei. Iată conţinutul ei:
„Noi, subsemnaţii, în numele majorităţii preoţilor din Moldova, ne exprimăm îngrijorarea în legătură cu evenimentele care s-au desfăşurat în ultimii doi ani în cadrul Eparhiei. Sîntem, de asemenea, alarmaţi de starea reală a lucrurilor, care şi-au găsit reflectarea în presă, în adresările orale şi în scris ale credincioşilor ortodocşi. Deaceea ne adresăm Presfinţiei Voastre cu rugămintea de a întreprinde unele acţiuni, care, după părerea noatră, ne-ar scoate din impas.
- 1. Vă rugăm, în cel mai apropiat timp, să convocaţi o adunare generală a preoţilor Eparhiei Chişinăului şi a Moldovei pentru a alege un Sfat eparhial (conform statului) şi a realege întregul aparat de conducere;
- Cerem ca venitul eparhial anual şi mijloacele financiare din parohii să rămînă Eparhiei Moldovei, pentru:
– restaurarea catedralei, bisericilor, mănăstirilor, schiturilor;
– reînfiinţarea tipografiei bisericeşti, a fabricii de lumînări;
– redeschiderea seminarului teologic, atelierelor de iconografie şi a obiectelor de culc, etc., etc.
- 3. În ultimii doi ani, unii preoţi moldoveni cu studii teologice superioare şi cu un stagiu impunător au fost pedepsiţi pe nedrept. Rugăm să cercetaţi aceste cazuri şi cerem reabilitarea lor.
- Rugăm să luaţi atitudine faţă de acei care compromit denumirea de slujitori al bisericii şi care, prin faptele lor, distrug morala creştină şi îndepărtează poporul de la biserică.
Preasfinţite Stăpîne, credem că vom restabili împreună adevărul şi dreptatea şi mai credem că ne vom renaşte împreună cu toată societatea noastră, lăsînd răul şi îmbrăţişînd binele.
Cu adîncă plecăciune:
semnăturile a 19 preoţi.
Între timp, mai precis la 21 decembrie, la mănăstirea Căpriana a avut loc adunarea generală a preoţilor, adunare despre care se vorbeşte în adresarea de mai sus. În cadrul ei a fost ales, printre altele în mod democratic, un Sfat eparhial. Celelalte probleme, deşi au fost puse în discuţie, au rămas pe linia moartă. Pînă cînd?
Apropo, de adunarea în cauză. La ea a avut loc o înfierbîntată ieşire a arhimandritului Mihăescu, el înfierînd (nu pentru prima oară) atît care, cică, dau reţete privind ameliorarea lucrurilor în cadrul bisericilor din Moldova. N-am dat şi nici nu vom da în acest sens vreo reţetă. Noi am oglindit şi vom mai oglindi starea lucrurilor. Chiar dacă adevărul nu convine cuiva, inclusiv suspomenitul arhimandrit.
Şi ultimul moment: susţinem iniţiativa epicopului Vladimir de a rezolva toate problemele pe cale dimplomatică. Dar am vrea să ajungem şi la ziua cînd vom culege roadele unei asemenea politici. Să vă ajute bunul Dumnezeu!